Eugen SIMION 

Continua sa apara studiile, jurnalele, eseurile, memoriile interzise ale lui Petre Pandrea, intelectual de stanga intr-o generatie care a optat politiceste in tinerete, cu preoponderenta, pentru dreapta si chiar pentru extrema dreapta. O generatie tanara care, eliberata cum zicea Mircea Eliade de obligatii nationale (marea unire a romanilor tocmai se infaptuise in 1918), se poate dedica integral culturii romane. Tinerii de pe la sfarsitul anilor '20 si inceputul anilor '30 vor sa fondeze un stat cultural romanesc bazat pe ordoxia taraneasca (in varianta Mircea Vulcanescu), un stat filosofic (in nuanta Constantin Noica), un stat, in fine, in care resemnarea mioritica si inertiile morale sa fie suprimate si, in locul lor, sa fie instaurata o pedagogie a ethosului cuceritor (Cioran). Mircea Eliade preconizeaza, inaintea lor (1928), o etica a virilitatii in care sa se conjuge "dionisiacul si cristicul", ceea ce inseamna: "paganism sensual", "setea totului", ascetism spiritual, in fine, un strident dualism in care desfatarile virilitatii tinere se armonizeaza cu spiritul Evangheliei. Petre Pandrea, semnatar in 1928 al Manifestului "Crinului Alb", vrea, mai intai, abandonarea stilurilor constituite si doborarea valorilor care inlantuie energiile tinere si purificatoare. Ralea, G. Calinescu, Vladimir Streinu si Serban Cioculescu rationalisti si, in buna parte, maiorescieni, ii ironizeaza pe acesti tineri "tremurici", bolnavi de "rasputinism" spiritual si agitati de demonii irationalitatii... Acesta este, in rezumat, tabloul unei generatii care porneste la drum cu ideea de a elimina inertiile morale si spirituale romanesti si de a construi un stat in care spiritul ajunge, in fine, la putere... Ce s-a intamplat, ulterior, este o lunga si insangerata naratiune. In intriga ei complicata si de multe ori tenebroasa (delimitari ideologice, actiuni si reactiuni, procese, detentii, exil, din nou excluderi, procese, inchisori comuniste) dam mereu peste numele lui Petre Pandrea, personaj fascinant, totdeauna in contratimp cu "spiritul vremii", imprevizibil, artagos, mandru de originile lui oltenesti si, cum s-a spus deseori despre el, spirit cartitor si imprudent. Dupa N. Steinhardt si Ion D. Sarbu, Pandrea este revelatia acestei generatii care continua sa fie si azi obiect de controversa. Pandrea nu cade nici azi bine, optiunile lui "localiste" si fantasmele sale de stanga, nu constituie puncte de atractie pentru noile generatii de publicisti. Regretabil, pentru ca, dincolo de optiunile de dreapta sau de stanga (notiuni din ce in ce mai confuze azi), literatura lui preponderent confesiva este exceptionala. De curand a aparut volumul Soarele melancoliei (ingrijit de fiica scriitorului, Nadia Marcu-Pandrea si prefatat de Stefan Dumitriu), scris, ca si celelalte, intr-un stil care amesteca jurnalul intim cu o eseistica originala si, cum i-am zis altadata, bogomilica. Paginile de acum reiau, daca inteleg bine lucrurile, Prelegerile tinute la Universitatea din Aiud in timpul detentiei autorului (1963), altele sunt insemnari din perioada 1952-1958 cand Petre Pandrea a avut un moment de relativa libertate. In 1958 este arestat din nou si sta in inchisoare pana la 19 aprilie 1964. Din prelectiunile reproduse in cartea citata, deducem ca spiritul cobilitar n-a stat degeaba: a spus, cum a putut, ceea ce gandea. Cum de au fost inregistrate si cum de s-au pastrat aceste discursuri incendiare nu stiu. Editoarea lor nu ne spune. Au fost scrise (reconstituite) de autor dupa eliberarea din inchisoare, asa cum a facut si N. Steinhardt cu "Jurnalul fericirii"? Este ceea ce banuiesc. Chestiunea ar trebui, oricum, lamurita. Dar, indiferent cand au fost redactate, discursurile (eseurile, confesiunile) sunt fascinante prin libertatea de spirit si nota lor atipica, neprotocolara, violent si sistematic anti-canonica. Petre Pandrea si-a construit un stil (stilul pandrist) pe care il regasim in toate insemnarile sale. El se bazeaza pe o reala eruditie unita cu o oralitate pitoreasca si simpatic laudaroasa. Gaseste pentru toate situatiile si pentru toate ideile sale formule ce socheaza prin retorica lor turbulenta si coloranta. Aflam si aici (Soarele melancoliei) ca autorul este un cartezian "impenitent si vocatial", ca a ramas ceea ce stim, adica un "localist iremediabil", dar, atentie!, nu un localist orb, marginit la "fistoaca" lui de pe Oltet, ci unul deschis spre lume, in fine, un oltean-european.