Eugen SIMION 

S-a discutat zilele acestea in mediul academic despre un mare jurist, Andrei Radulescu, de la nasterea caruia s-au implinit 125 de ani. S-a nascut in 1880 intr-o mica localitate din Prahova (Chiojdeanca), intr-o familie de "mosneni" (tarani liberi, cu oarecare dare de mana), si-a facut studiile la Liceul "Sfintii Petru si Pavel" din Ploiesti (liceu ce a dat, de nu ma insel, 16 membri ai Academiei Romane), in fine, a fost un elev eminent si un student asemanator. A inceput ca magistrat la Pitesti si a incheiat cariera juridica in calitate de Presedinte al Inaltei Curti de Casatie. In 1919 a fost primit in Academie, in succesiunea lui Kogalniceanu si Xenopol, apoi a fost ales de 10 ori vicepresedinte al Academiei si, intre 1946-1948, a pastorit in calitate de Presedinte inalta institutie. A fost, in realitate, ultimul presedinte al Academiei Romane ales in chip democratic. In 1948 toate s-au schimbat in societatea romaneasca, inclusiv in Academia Romana. Andrei Radulescu n-a fost eliminat, a fost doar marginalizat. A reusit sa creeze, in 1948, un "Colectiv de vechi drept romanesc", o disciplina pe care, intr-un anumit fel, a fondat-o. A murit in 1959, lasand in manuscris, un volum de Amintiri, publicat in 1995 de Irina Radulescu-Valasoglu, fiica marelui jurist. L-am citit cu un dublu interes (documentar si sentimental), curios sa aflu mai multe amanunte despre biografia acestui om invatat si devotat (devotat disciplinei sale si institutiilor pe care le-a slujit cu pricepere, abnegatie si o corectitudine care devenise proverbiala in epoca). Ruda si vecin cu bunicul si tatal meu, Andrei Radulescu a fost, in copilarie, modelul care m-a terorizat, pur si simplu. Era modelul inaccesibil care reteza toate elanurile mele intelectuale. Ori de cate ori ma obrazniceam sau, incurajat de cate un premiu, traiam vise de marire, eram numaidecat adus cu picioarele pe pamant de parintii mei, fiinte mai realiste. Ei aplicau o pedagogie veche bazata pe ideea ca un copil sau un adolescent nu trebuie sa-si ia nasul la purtare (o propozitie care ma fascineaza si azi prin suprarealismul ei!)... Metoda a dat rezultate; pe la inceputul tineretii mele, visele de ascensiune intelectuala nu disparusera, dar devenisera mai modeste si mai realiste. Modelul ramanea, dar nu mai exercita asupra mea fascinatia si teroarea (in orice "teroare" de acest fel exista si putina fascinatie!) din trecut... L-am cunoscut pe Andrei Radulescu in primul an de studentie (1952) prin mijlocirea profesorului meu, Iorgu Iordan. Auzind de unde vin, acesta m-a intrebat intr-o ora de seminar, daca il cunosc pe acad. Andrei Radulescu.... Am marturisit, cu jumatate de gura, ca da, stiu de el, dar n-am spus mai mult. Peste o saptamana, prof. Iorgu Iordan ma prezenta, intr-o sala a Academiei Romane, juristului care dominase, prin succesul lui intelectual si social, copilaria mea. Un om mic de stat, cu trupul imputinat, cu privirea inteligenta, usor amuzat de aceasta intalnire. M-a identificat numaidecat si m-a intrebat de bunicul meu, Radu Simion si de tatal meu, Dragomir R. Simion. Bunicul, evident, nu mai traia, tatal exista si, in comunitatea de mosneni citata mai inainte, incerca sa scape de atrocitatile istoriei. Cine n-a trait, in anii '50, nu stie ce reprezinta, cu adevarat, lupta de clasa, discriminarea, frica, disperarea, teroarea bolsevica. Un cosmar. N-am pomenit in discutia cu Andrei Radulescu de toate acestea, binein-teles. El se intorcea in trecutul lui indepartat, eu, de ani 19, ma confruntam cu un prezent care, pur si simplu, ma strivea... Citesc, acum, Amintirile sale si sunt uluit sa descopar un personaj complex, un intelectual de mare clasa, care nu se rusineaza cu originea sa rurala. Vorbeste, dimpotriva, mereu de ea, isi admira tatal, lauda valorile lumii taranesti, isi stimeaza profesorii, in fine, istoriseste fara mari efuziuni sentimentale intamplarile prin care a trecut. Are o apriga vointa de a invata carte si, pana la urma, reuseste sa ajunga in varful profesiunii sale. Se aseamana, din acest punct de vedere, cu Iorgu Iordan, fiu de taran-gradinar de langa Tecuci. Societatea romaneasca nu-i, la inceputul secolului al XX-lea, ideala, diferentele dintre clasele sociale sunt mari, mentalitatile sunt dure, dispretul fata de tarani este mare, totusi, exista oameni de bine, exista profesori cu vederi democratice, exista posibilitatea ca un tanar inzestrat sa reuseasca. Tanarul audiaza cursurile lui Maiorescu si Iorga, se apropie, afectiv, de Ion Bogdan si incepe sa studieze vechiul drept romanesc. Este un spirit ordonat, discret si ca toti oamenii vechi (vechi in sens moral, adica educati intr-un anumit chip) evita, in memorii, sa vorbeasca de viata intima, abia daca aminteste cand s-a insurat si cu cine. Vorbeste cu mai mare afectiune de Pravila lui Caragea decat de tanara de care se indragosteste... Alte timpuri, alte mentalitati, alt mod de a fi... si, printre toate acestea, un om invatat si prob care slujeste, cu un devotament impresionant, institutiile tarii sale. Modelul reprezentat de el merita sa-mi terorizeze copilaria...