Iulia POPOVICI 

N-avem cultura critica, dar avem cultura plecaciunii. Cu putin efort de vizibilitate publica (mediatica sau in cercurile restranse de omologare intelectuala) si disponibilitate de socializare (sa nu ignoram rolul iesitului la bere in succesul romanesc), mai orice produs - cultural, social - poate deveni o "valoare confirmata". Nu trebuie sa confirmi continuu, cu fiece lucru pe care-l faci, e suficient sa fii confirmat o data si vei fi pentru totdeauna. Cam toata literatura critica (in sens larg) de la noi e una encomiastica, de la o zi la alta "din ce in ce mai sus, pe culmi nebanuite", motiv pentru care singurele lucrari cu adevarat valabile produse in Romania sunt cele despre... straini. Sau despre oameni morti de mult si fapte care nu privesc pe nimeni inca in viata. Sa discuti critic - ceea ce nu inseamna sa dai cu piatra sau sa contesti neaparat valoarea, ci pur si simplu sa incerci sa descompui mecanismele, ca la ceas, ca sa vezi cum functioneaza - e, in Romania, ca si cum ai nega Holocaustul: o impietate. Traim din stergerea de praf a statuilor si aprinderea de lumanari la altare (nu degeaba a inventat poporul vorba "dai in mine, dai in fabrici si uzine"). Motivul pentru care, de exemplu (cultural), textele clasice straine nu sunt retraduse periodic (cum se intampla in literaturile occidentale): cum sa contesti - din ratiuni de "upgradare" lingvistica - calitatea muncii unui om respectabil, a unui profesionist incontestabil?! Trebuie pus in miscare un intreg angrenaj strategic intru motivarea unei versiuni noi, si ele sunt foarte rare (infinit respect pentru Sorin Marculescu si al lui minunat "Don Quijote"). Despre o carte slaba a unui scriitor celebru se vorbeste pe la colturi (de masa), iar formulele comentatorilor ei in scris sunt capodopere de eufemisme. Pentru spectacolele nereusite ale regizorilor/ actorilor/ scenografilor de marca se gasesc infinite circumstante atenuante, iar pentru rateurile autorilor de film e de vina societatea necoapta. Asezati-va mai aproape, maestre, n-avem limba atat de lunga! Si nu e vorba doar de cultura, unde meditatul de doua ori pare sa insemne timp pierdut. E o chestiune de amploare nationala. Asa ca, in alta ordine de idei, tot a gandirii critice: acum cateva saptamani, televiziunile de tot felul ii plangeau de mila femeii din nu stiu care sat inundat careia presedintele Basescu ii promisese mai demult ca-i boteaza copilul (era insarcinata in cinci luni la vremea aceea), daca nou-nascutul era baiat, si care (al naibii ghinion!) facuse o fata. Proaspata mama (care avea un baiat, si la-nceput isi dorise o fetita) regreta ea insasi ca din cauza sexului copilului i se ducea pe apa sambetei norocul, iar reporterii se intrebau retoric daca primul barbat al tarii isi va calca pe inima si-i va fi nas unei... viitoare femei. Nimanui nu i-a trecut prin capsor ca toata povestea, de la promisiunea lui Basescu pana la reprezentarea mediatica, era de un misoginism crunt, o proba de mentalitate patriarhala pentru care degeaba a inventat statul roman comisii de combatere a discriminarii. Vai, vai, ce hazos, oare ce nume o sa aiba copilul, daca Traian nu se mai poate?! Si atat. Dar, la urma urmei, nimic de mirare, zilele trecute, de Ziua Nationala, de la Dunare la Carpati si Marea Neagra (pana la Tisa nu mai e cazul), a rasunat slagarul (de altfel, cu o excelenta linie melodica) "Noi suntem romani,/ Noi suntem romani,/ Noi suntem aici in veci stapani/ etc.", o reminiscenta a timpului in care intemeierea statului roman s-a bazat pe afirmarea unitatii de limba si neam. S-a cantat si la Alba Iulia, care e in Transilvania, in care Transilvanie natiunea romana e formata inclusiv dintr-o consistenta comunitate maghiara, din ramasitele celei germane si alte asa-numite "minoritati conlocuitoare". Caror minoritati trebuie sa li se aminteasca de fiecare 1 Decembrie cine e stapanul, stapan care habar n-are, cand nu preia tale quale, fara sa-l inteleaga, discursul european, de conceptul modern de natiune, bazat pe interese sociale comune, nu pe "aceeasi limba, aceeasi religie". Dar noi vorbim (cantam), noi nu gandim.