Iulia POPOVICI 

Am auzit ca vom avea in Bucuresti un centru cultural, cu o sala de concert de 2500 de locuri. Cica si Muzeul Guggenheim o sa-si deschida filiala acolo, cand s-o inaugura. Vor veni sa concerteze nume mari ale scenei artistice internationale, nu ne vom mai rusina, in fata lui Zubin Mehta, pentru acustica infernala a Salii Palatului. Protipendada politica, artistica, economica isi vor pune haine de gala, de la marile case de moda europene sau de la Fondul Plastic autohton, profesorii le vor face educatie culturala elevilor trimitandu-i spre exemplificare concreta in spatii de expozitie cu ecleraj sofisticat, sa vada instalatii super-hiper-postmoderniste ori clasici ai contemporaneitatii. Vor trai, noi, cei din Bucuresti si putinii cosmopoliti ai Romaniei culturale, cu impresia, daca nu chiar convingerea, sincronizarii cu Europa, America, lumea, a integrarii in rafinatul mecanism al globalizarii ce distribuie democratic informatia. Intre timp, de partea cealalta a Centurii Capitalei (centura ei de castitate si de protectie impotriva semidoctismului), viata merge mai departe, la fel - cu aceleasi idei, aceleasi cunostinte, aceeasi obtuzitate - cum o facea acum 50, 60, 70 de ani. Ca si viata sociala, cea culturala, in Romania sau aiurea, e impartita pe caste, pentru care nici macar limba comuna nu exista. Intre limba - "sincronizata"- a lumii culturale din Bucuresti si marile centre universitare si cea a provinciei de zi cu zi e un hau pe ora ce trece mai greu de umplut. Acolo, de la Crevedia la Pucioasa, de la Ramnicu Valcea la Botosani, cultura isi e autosuficienta. Pentru profesorii pensionari care-si fac cercuri de teatru, pentru mica intelectualitate linistita de acolo, care-si intretine atent ratarea, arta e decenta si educativa, are vocabular de dictionar enciclopedic si aura sacrala. Scena e un templu, iar teatrul, un pension de bune maniere. Provincia e o planeta fara nici o cale de comunicare cu universul. Oficialitatile "de la centru" calca doar la ocazii festive, la taiat panglica, si se spala bine pe maini cum pun piciorul in masina de intoarcere. In vreme ce la Bucuresti un actor dezbracat pe scena a devenit deja banalitate, in provincie expresia "a face sex" e o vulgaritate pe care nici vorba s-o rostesti de fata cu sotia. In timp ce la Bucuresti sau la Iasi Emil Brumaru e un mare poet, la Barlad e un pornograf cu nume prohibit in gura doamnelor. N-ai cui spune ca, daca scena e un altar, atunci singurul sacrilegiu absolut e teatrul prost facut, cabotinismul care mimeaza arta, retorica de doi bani cu care se amagesc ca viata e o cutie de bomboane. Poetilor locali, cu privire inteleapta si apelativul tandru de "maestre", nu le poti vorbi despre "poeme extrauterine" nici macar metaforic. Realitatea e, pentru ei toti, o estetica a jegului, iar Duchamp, un instalator specializat in WC-uri. Ei toti sunt talpa culturala a tarii care, la adapost de orice deranj, gratie bugetului ministerial de 0,15%, vor duce mai departe mostenirea intelenita a premodernismului romanesc si vor sapa cu ea la temelia turnului de fildes, fie el si centru cultural multi-artistic. Dincolo de ce citim in ziare si reviste, acolo unde nici nu ne gandim sa ajungem, alienarea de contemporaneitate e crunta, aneantizanta si molipsitoare. E o boala care se intinde, o plaga mortala cata vreme nimeni nu se incumeta s-o diagnosticheze si trateze. Departe de grijile acelora dintre noi vrajiti de jocul artei vii, cultura moarta a provinciei romanesti inghite oameni, talente, sanse. Ne uitam unii la altii, de-o parte si de alta a gardului, in cap sau pe buze cu prediana camila: "Asa ceva nu exista!". Ba da, exista. Cand nu converseaza in rongleza cu "upper-class"-ul international, cultura romana e mediocra, obtuza, sfertodocta, inchipuita, autosuficienta si muta. Muta, dar bine odihnita. Drama celor 0,15% din PIB zvarlite in gura hamesita a culturii? Ca de obicei, vor ajunge pentru condurii auriti ai artei de Capitala, in timp ce talpa tarii tot desculta va ramane. Iar intr-o buna zi isi va lua sapele si va pune mana pe republica.