Ioan GROSAN 

Bunul meu amic Costica din Caracal mi-a atras atentia asupra unui fapt interesant: anume ca, in ciuda debarcarii sale din fruntea PSD, Ion Iliescu este inca iubit neconditionat nu neaparat numai de categoriile sociale care, mai ales la tara, l-au votat masiv in 1990, 1992 sau 2000, ci chiar de intelectuali (scriitori, actori, artisti plastici) de anvergura; nu foarte multi, dar statornici. Exista, cred, mai multe explicatii pentru aceasta realitate. Ma opresc numai la una. Inca din ultimii ani ai derapajului ceausist, Ion Iliescu a fost perceput ca o alternativa "cu fata umana" a comunismului nationalist si-a cultului personalitatii instaurate de tiran. Micile marginalizari de care a avut parte i-au sporit aura de disident discret, cu frica nu a lui Dumnezeu, ci a Securitatii. In plus, perestroika lui Gorbaciov ii servea perfect ca armatura ideologica, in cazul indepartarii fara varsare de sange a regimului Ceausescu. Dar la noi n-a fost o "revolutie de catifea", ca la cehi, nici macar una de - cum sa-i zic? - "patlagele", ca in cazul inlaturarii lui Jivkov; la noi s-a varsat sange real, iar setea de schimbare din temelii a intregului sistem (dar si spaima de o rasturnare totala) au fost atat de mari, incat daca pentru unii, cei inspaimantati, cosmetizarea oferita de perestroika iliesciana era singura solutie viabila, pentru ceilalti, radicalii, in special tinerii, modelul gorbaciovist nu putea reprezenta decat o intarziere fatala in drumul spre adevarata (nu "originala"!) democratie, spre valorile Occidentului. Pe acest fond, a aparut Iliescu, care, precum altadata in fotbal Angelo Niculescu, a aplicat cat a putut tactica temporizarii, chiar daca pentru asta a trebuit sa aduca si hoardele de mineri. De fapt, de asta ne si aflam acum, dupa 16 ani, acolo unde ne aflam. Ion Iliescu, saracu', in fond, n-are nici o vina: pentru tipul lui de personalitate, a nimerit gresit intr-un timp care cerea cu totul altceva.