Miruna MUNTEANU 

Opinia publica internationala a fost scandalizata sa afle ca Saddam Hussein a reusit sa deturneze - in folosul odiosului sau regim - aproape doua miliarde de dolari dintr-un program umanitar, derulat sub egida Natiunilor Unite. Este vorba, desigur, despre programul "Petrol contra hrana". Dupa cercetari minutioase, comisia de ancheta condusa de fostul sef al bancii federale americane, Paul Volcker, a concluzionat ca, in perioada embargoului international impotriva Irakului, peste 2000 de companii, din diverse tari ale lumii, au efectuat plati ilegale catre Guvernul de la Bagdad. Printre "cotizanti" au fost nominalizate firme occidentale prestigioase, ca Daimler Chrysler, Siemens sau Volvo. Raportul Volcker le infiereaza cu manie proletara. La fel de vehement se pronunta si impotriva "disfunctiilor" din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, disfunctii fara de care asemenea "fraude" nu ar fi fost posibile. Volcker si anchetatorii lui nu sufla, insa, nici un cuvintel despre "radacina" problemei. Cauza primordiala a acestei afaceri urat mirositoare: Irakul a fost obligat sa-si vanda petrolul muuult sub pretul pietei! Programul "Petrol contra hrana" a fost introdus in 1996, cand devenise evident ca, dupa jumatate de deceniu de embargou total, Irakul se afla in pragul unui dezastru umanitar. Irakienii aveau in spate opt ani de razboi crancen cu Iranul, urmat de aventura kuweitiana, apoi de conflictul din Golful Persic. Nu aveau voie sa exporte un cap de ata, daramite un baril de petrol. Daca nu erau decimati de boli (unele provocate de radiatiile proiectilelor cu uraniu saracit utilizate de americani in luptele din 1991), riscau sa moara efectiv de foame. Victimele nu erau, desigur, nomenclaturistii lui Saddam, ci tot sarmanii care fusesera inainte carne de tun. Si, mai ales, copiii. Statisticile organizatiilor internationale indicau faptul ca, intre 1990 si 1995, peste 500.000 de copii murisera in Irak, ca urmare a embargoului. "Un pret acceptabil pentru o cauza dreapta", comenta nonsalant secretarul de stat Madeleine Albright, intr-un talk-show televizat. O declaratie demna de o antologie a cinismului. Si totusi, comunitatea internationala a parut in cele din urma impresionata de tragedia poporului irakian. Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a autorizat programul "Petrol contra hrana". Regimului de la Bagdad i se permitea sa plateasca in combustibili contravaloarea unor marfuri de baza, strict necesare supravietuirii populatiei. In principal alimente si medicamente. Irakienii nu vedeau, insa, banii de pe petrol. Acestia erau varsati direct in niste conturi bancare controlate de ONU. Tot ONU verifica si "listele de cumparaturi" intocmite de Bagdad, le aproba si alegea furnizorii. Irakul avea un singur drept: sa decida cui anume ii vindea petrolul. Nu insa si la ce pret. Pretul era impus de Natiunile Unite si se situa mult sub cel al pietei mondiale. Dupa sase ani de embargou, nu numai populatia irakiana suferea, ci si economia internationala, lipsita de una dintre marile surse de combustibili. Statele industrializate constatasera ca, pedepsind regimul lui Saddam Hussein, se pedepseau indirect si pe ele. Iata de ce programul umanitar al Natiunilor Unite s-a bucurat de o popularitate atat de mare. Initial, Irakul a primit permisiunea sa exporte, anual, petrol in valoare de 4 miliarde de dolari. In 1998, plafonul a fost majorat pana la 5,26 miliarde de dolari. In decembrie 1999, Consiliul de Securitate a ridicat orice fel de restrictie cantitativa, dand voie regimului de la Bagdad sa exporte oricat petrol dorea - desigur in conditiile impuse de programul ONU. Avea tot interesul sa o faca. ONU pastra pentru sine 2,2 la suta din banii incasati pe petrolul irakian, pentru acoperirea unor "cheltuieli administrative". Alti 0,8 la suta erau alocati programului de inspectii specializate in "dezarmare". Iar 25 la suta alimentau un fond special, destinat "reparatiilor de razboi" datorate de Irak. Daca petrolul irakian ar fi fost comercializat la pretul pietei, nici o frauda nu ar fi fost posibila. Saddam Hussein a speculat, insa, lacomia comunitatii internationale. Combustibilul extrem de ieftin a atras ca un magnet companii din toate colturile lumii. Multe dintre ele s-au aratat dispuse sa plateasca si Bagdadului un mic "comision" pentru a putea cumpara petrol la pret de dumping. "Chilipirul" a generat "coruptia". Scenariul era, insa, perfect previzibil. "Fraudele" pe care le denunta, acum, cu ipocrizie, raportul Volcker nu au fost generate de neglijenta, neprofesionalismul sau de interesele oneroase ale unor functionari ONU. Ci de interesele economice ale marilor puteri membre in Consiliul de Securitate. Care au acceptat, in deplina cunostinta de cauza, consecintele unui program umanitar viciat din start.