Doina Uricariu, ce inseamna pentru un scriitor european, America? Mai precis, ce il poate face sa se simta in "apele lui" intr-o lume atat de diferita? Pe mine chiar diferenta ma fascineaza. E limpede ca America reprezinta un continent al diferentelor. Dar poezia americana? Poezia americana nu reprezenta pentru mine si nici pentru multi scriitori romani si europeni, o noutate. Daca am fi sinceri am marturisi cu totii ca valurile ei de proza, de sinceritate, argou si zgomot ne-au facut sa scriem de multe decenii, altfel. Clasicul si aristocratul Ion Pillat a descoperit-o de mult si a tradus ce era mai bun si mai modern, dand limbii romane tavalugul acela de prospetime, autenticitate si mare incredere in sine. Dar dincolo de intalnirea cu aceasta poezie la ea acasa, surpriza pe care am avut-o e una legata de numarul mare de prejudecati si idiosincrazii, pe care le avem noi europenii fata de americani si americanii fata de europeni. Ai traversat oceanul si cu temeri, nu numai cu certitudini. Care erau ele? Am traversat oceanul cu temerea ca voi intalni un continent prea pragmatic, ca sa mai fie loc si pentru poezie si am descoperit la New York atata poezie, incat as putea sa vorbesc si sa scriu pret de sute de pagini despre ea si tot n-ar fi de-ajuns. Ce ai spune? De pilda merg la lansari, la librariile uriase "Barnes& Noble" si acolo dau peste 500 de tineri si mai putin tineri, stand 2-3 ore, ascultand poezie. Merg la "Columbia University" si ascult poezie...In statiile de metrou tineri din toate colturile lumii canta, danseaza in ritmuri atat de diferite, de la cele orientale, pana la rapp folosind instrumente exotice sau butoaie de plastic ori metal cand n-au la indemana tobele africane. Unde te mai intalnesti cu poezia? Oriunde. Pe strada, in parcuri, in muzee, la mezanin in Metropolitan, in toate institutiile culturale, in cafenele, la teatru, la Brooklyn Academy of Music, la vernisaje de pictura, de moda, de arte vizuale si pe jos, pe trotuarul unei strazi. Pe trotuare? Pe Strada 42 exista una din cele mai mari biblioteci din lume, gazduita intr-o cladire uriasa, care mi-aduce aminte ( la alta dimensiune), de fostul muzeu "Simu" si de muzeul "George Enescu". Catre aceasta biblioteca inainteaza perpendicular pe avenida ce-o gazduieste, o strada lunga, pe ale carei trotuare sunt prinse placi de bronz si pe fiecare dintre ele e scris un poem, pe care te poti opri sa-l citesti, iar daca esti grabit sau indiferent, poti sa-l calci in picioare. Eu cred ca poezia si poetul sunt cu adevarat puternici, atunci cand se pot lasa "calcati in picioare" de trecatori. La noi, poezia sta ascunsa intre copertile cartilor, stinghera. Inca nu vrea sa iasa in strada. Regret si ma infurie gandul ca s-au sters poemele si cuvintele scrise in Decembrie 1989, dar si mai tarziu, pe zidurile Universitatii si ale Arhitecturii. Ne-am si gasit unde sa facem curatenie! Mai citesc poezie in metrou si gandul ca dintre miile de calatori care folosesc subterana (cel putin cateva zeci sau sute), vor citi ca si mine, ma face fericita. Poezia a iesit de mult din batistele udate cu apa de trandafiri, romantioase si nu mai ravneste nici la "turnul de fildes". Si in America o descopar in multe locuri publice populare, asociata de sarbatoare, dar si de marea melancolie. In plus e reconfortant sa afli ca in casele unor mari colectionari sau oameni foarte bogati exista pereti pe care au fost caligrafiate ori sapate in marmura sau piatra, poeme scrise cu litere de-o schioapa. Prin anii saptezeci, Nichita Stanescu daruia adesea poeme si desene pe care ca oaspete, le lasa pe pereti drept amintire, amfitrionilor prieteni sau ocazionali. Nichita, daca ar fi ajuns in America si-ar fi asternut-o la picioare. Acum vreo doi ani am tradus cateva poeme de-ale lui si le-am citit studentilor americani si ei mi-au spus ca este un poet urias, care "aduna in fructul lui unic, puternic ca o stihie", toate miresmele si savoarea roadelor lumii. Ce insemna pentru ei "fruct puternic ca o stihie"? Dintr-un fruct musti de obicei, ori poezia lui Nichita musca din tine si e o stihie, prin uriasa tandrete si inteligenta. L-au comparat cu mari sculptori si compozitori ai secolului acesta, iar ideea de "necuvinte" i-a tulburat si i-a trimis in acelasi timp la o sumedenie de arhetipuri si nume celebre. M-au intrebat daca a luat Premiul Nobel, nu pentru ca acest premiu ar insemna pentru americani un fel de "stea de serif" a poeziei. Cand am raspuns ca nu, au exclamat: "inca odata Premiul Nobel s-a ratat pe sine". Din ce carti ai tradus poezia lui Nichita? Din "Necuvintele", "Laus Ptolemai", "Opere imperfecte" si "Noduri si semne". Ascultand traducerile din ultimele poeme, mi-au spus ca el a descoperit nu numai poemul epopeic-filozofic-matematic, ci si marea poezie minimalista. Daca primul impact a fost atat de puternic, nu se poate face mai mult? Nu poate fi asimilat Nichita ca unul din marii poeti ai lumii contemporane? Nichita trebuie tradus de un poet foarte bun, de fapt de un tandem format dintr-un poet roman care stie engleza si un poet american cu vana si generozitate. Mai mult decat atat, trebuie scrisa o monografie a lui, o poveste a vietii lui Nichita, conceputa in stil american. El chiar a avut o poveste si cativa critici americani de poezie, dar si de arta, trebuie sa scrie despre el, integrandu-l in marile curente mondiale. In aceeasi perioada in care el scrie "Necuvintele", "Unsprezece elegii", etc., e contemporan cu experiente similare desfasurate in pictura si sculptura. Si nu mai putin, muzica. De pilda, exista un mare sculptor american: Sol LeWitt, care prin anii 60-70 a inventat o noua sintaxa a formelor, folosind patratul si din caligrafia muchiilor lui a creat o noua scriere plastica. Nichita are o poveste cu patratul... Da, "Lectia despre capodopera" care ne invata (draga de ea ), ca pentru a atinge perfectiunea, trebuie sa o stirbim... Citesti critica de poezie in America? In America exista, ca si in Romania, Franta, Germania, doua feluri de-a scrie despre carti: comercial si universitar. Cel comercial se reduce mai mult la publicitate, e plin de stereotipii si poezia e "lansata la apa" ca un detergent, ca un nou produs anticeluluitic sau, dispare in spatele autorului, tratat ca un vip. Genul acesta de critica a inlocuit din pacate cronica literara, in multe din ziarele si revistele din Romania, unde se scrie despre carti, fara ca ele sa fie citite, iar literatura este tratata ca o marfa oarecare si cititorul ca un client momit cu refrene consumiste. Lectura universitara are avantajele ei incontestabile si in America exista multe reviste de poezie si de literatura, de dimensiunea revistei "Secolul XX" de la noi, concurate de serioase reviste electronice. Daca cineva ar face un inventar al receptarii in America, Europa ar avea mari surprize, descoperind ce loc adanc ocupa poezia intr-o societate atat de dinamica si pragmatica, ce promoveaza in mod egal individulalismul, succesul individual, cat si toleranta fata de diferente. Intr-un secol care bate moneda pe ecologism, "naivii" americani dezvolta prin poezie o ecologie a sufletului. Mai exista o lectura a poeziei, pe care o fac scriitori si ziaristi de mare talent. E plastica, e carnoasa, nu parafrazeaza citate la nesfarsit si nu genereaza discursuri pedante. Imi place genul asta de discurs. La noi (cred ca esti de acord), scriu asa, Dan C.Mihailescu si Alex. Stefanescu. Si nu numai. Sunt atenta la genul acesta de critica in "New Yorker", in care publica multi dintre prozatorii contemporani americani tradusi si la "Polirom" sau in suplimentul de la "New York Times". Citesc extrase din aceste reviste pe coperta a patra a cartilor. Sa vorbim despre literatura pe care o scrii. Esti un autor cu o carte de vizita foarte bogata: poeta, traducatoare, eseista, jurnalista, editoare, detinatoare a unor premii literare. Mai nou, de cativa ani publici poezie in italiana si in engleza. Din 1999, de cand m-am casatorit cu un arhitect american, a inceput batalia mea cu o limba (engleza), care este unul dintre cele mai bune vehicole pentru poezia lumii. Poezia romana suna mult mai bine in engleza, decat in franceza si daca te lupti s-o asezi prin traducere intr-o alta albie, cu certitudine americana si engleza ii pot aduce cele mai mari servicii. Scriu acum poeme ce vor intra in trei carti diferite: una ar fi "Cartea de sticla", alta ar fi "Caietul sarac" (titlu provizoriu), alta cu titlu deocamdata tot provizoriu, "Union Square- Piata de flori". Nu sunt niste colivii aceste titluri, ci mai degraba niste obsesii. "Cartea de sticla" este o replica la "Cartea de nisip" a lui Borges? "Cartea de sticla" e un titlu si melancolic si ironic, un fel de replica la "Cartea de nisip" a lui Borges, care lansa la aparitia ei o utopie si un cosmar, pe ideea lecturilor infinite si a operei "aperta", pana la disolutie. Fara sa imi fie frica de calculator si iubindu-l ca pe un instrument de lucru, asa cum iubesc sapa si grebla cu care-mi ingrijesc gradina, nu pot sa inteleg posibila apocalipsa a unei lumi care nu citeste decat pe internet, pe sticla mai mica sau mai mare a unor ecrane de celular, leptop, etc. Nu mai vorbesc de faptul ca ochii mei au avut de pierdut din prea multele ore petrecute la calculator, iar coloana mea vertebrala daca n-ar fi spalierul s-o netezeasca, vai de ea! "Cartea de sticla" viseaza la textele pe papirus, la biletelele cu rugaciuni pe care le aseaza oamenii intre pietre si caramizi la Ierusalim, la mana care scrie. Fara aceasta caligrafie umana nu mai vad mari deosebiri intre podul palmei si degetele muritorilor si laba masiva a unui pachiderm ori labuta unei veverite de la Palatul Stirbei, de langa Buftea ori din Central Park. "Caietul sarac" s-a nascut din multele caiete in care am scris poezie, crezand ca n-o sa pot s-o public vreodata. Pana in 1990, sentimentul acesta era generat de cenzura. Dupa 1990, i-a luat locul un soi de poezie parca de nemarturisit celorlalti. Fie din prea marea tristete sau disperare a sufletului, fie din imaginarul intunecat pana la negru. Si pentru ca sunt un om care n-a vrut sa arate celor din jurul lui decat partea lui dolara si fericita. Scriu la "Caietul sarac", dar mai aman publicarea lui pana cand va suna ca o inventie absoluta. Ultima carte mi-e cea mai aproape pentru ca imi face foarte bine. Ea este si un exercitiu de traducere, nu prea simplu, pentru ca rascolesc dictionarele ca sa gasesc echivalentul pentru plante, flori, ierburi, buruieni, care mi-au umplut copilaria, adolescenta, tineretea, cu toate povestile legate de ele, prozaice sau metafizice. Gasesc "sangele voinicului", "ochiul boului", "rodul pamantului" si sute de alte nume pline de farmec si descopar ca oamenii boteaza lumea inconjuratoare, cu acelasi dar al metaforei si poeziei. Si nu crezi ca aceste metafore vor disparea, poate mai curand decat am crede? Nu cred. Fermierii, floraresele nu prea folosesc computerul. Faptul ca gasesc in plina piata la Union Square sute de nume de plante scrise pe vasul in care se vand si ca atunci cand le cumpar le numesc cu numele lor, ma face sa sper ca mai putem striga pe nume frumusetea naturii, nelasand-o sa supravietuiasca doar in dictionare. Cand merg in Maramures, in Dobrogea sau in Bucovina, oamenii locului stiu bine numele plantelor, de vreme ce ei le-au botezat tesand la tot felul de "razboaie" lingvistice care impleteau vorbe din mestesuguri si indeletniciri, nume de stele cu nume de animale, forme ce se asemanau apartinand cerului sau pamantului, regnurilor diferite. Care este totusi problema culturala a Americii, o America puternica economic, politic si, de ce sa nu o recunoastem, de multe ori dispusa sa-si arate forta? As spune ca prea marea grija si atentie acordata tocmai diferentei de pe urma careia pierd tocmai valorile universale, general valabile. Aceasta obsesie a succesului care poate pune in umbra valoarea reala. O memorie care ignora dulceata infinita a unui "illo temporae". Ce e bine insa, este ca gresesc indivizii atrasi de analfabetismul cultural, nu greasesc institutiile. La noi gresesc si unii si altii. Din pacate. De pilda, daca esti atat de sarac incat sa nu poti sa-ti cumperi o carte, ai la dispozitie biblioteci care achizitioneaza tot ceea ce este important pe piata cartii mondiale in toate domeniile. Iti poti imprumuta tot ce doresti. Cate 10 carti odata pentru 30 de zile. Sumele care sunt alocate educatiei, culturii si artelor, sunt uriase. Toate universitatile, muzeele, fundatiile, institutiile de spectacol au zeci de parinti (asa de numesc sponsorii), care le sustin material si logistic. Doina Uricariu, sunteti in prezent la New York, iata, o mica (as spune) comunitate de scriitori romani reprezentativi. Care ar putea forma o asociatie. Ati fi o forta literara din diaspora. Aveti carti importante publicate, premii, recunoastere. Sunt multi romani de valoare la New York, in toate domeniile, iar dintre scriitori imi vin in minte acum multe nume, dar stiu ca voi gresi daca uit sa-i amintesc pe unii dintre ei fie si pentru ca nu am aflat inca de prezenta lor acolo. Ultima venita e Saviana Stanescu, ea potrivindu-se foarte bine, cu lumea americana. Eu am ajuns inaintea ei cu cativa ani, gasindu-i acolo pe Norman Manea si Nina Cassian, pe Mirela Roznoveanu si Dumitru Radu Popa, pe Anca Pedvis si pe Theodor Damian, Stefan Stoenescu, Mircea Sandulescu, Liviu Georgescu. Mai sunt, Constantin Virgil Negoita, Valery Oisteanu, Dorin Tudoran... Ca sa fim o forta literara, ar trebui sa fim uniti, sa avem un program comun si mai putine orgolii. Toate curentele care sau impus oriunde in lume, nu au fost niciodata realizate de un grup etnic, ci de personalitati accentuate, venind din tari diferite, din medii diferite, care s-au regasit in aceleasi obsesii si strategii artistice. Suprarealismul n-a fost inventat de francezi, avangarda sau expresionismul romanesc, au adunat impreuna romani, nemti, evrei, unguri, s.a.m.d. Curente impuse la Viena, Paris sau New York au avut forta unui conglomerat de etnii. Pentru a nu ramane doar o comunitate, un cenaclu nostalgic, sau o soarea mondena, ar trebui sa ne lege proiecte integratoare din care sa nu lipseasca acel contact permanent cu celelalte literaturi si culturi. Nu vorbeam de o separare culturala, vorbeam de crearea unui fel de "rezistenta" prin literatura, bineinteles, greu de implinit in ce ne priveste. La Paris, scriitorii rusi, mai nou cei chinezi, polonezi, reprezinta o forta, in acest oras multicultural. E foarte buna observatia ta. Fenomenul de care vorbesti, este unul produs de scriitori cu o individualitate artistica acuta. S-au impus de unii singuri si brusc francezii, englezii, americanii au realizat ca au o mare literatura scrisa de orientali, de scriitori nascuti in Europa de Est, de rusi, africani, australieni, dupa ce toata lumea traieste de decenii bum-ul literaturii sudamericane. Imi place foarte mult ( atat cat am citit), in eseistica ta, cursivitatea expresiva a frazei, amestecul de elocinta imbinat cu talentul scriitorului. Natura si cultura, in ce te priveste sunt inseparabile. Sunt un aluat destul de ciudat la prima privire, dar mie imi e simplu sa explic cum s-a adunat in mine, aceasta lume pe care din pacate o taiem ca pe o paine in doua jumatati opuse: natura si cultura. In copilarie, chiar atunci cand eram de 4-5 ani am trait cu o bucurie fara margini in lunile de vara "viata la tara", ducandu-ma cu copiii sa pastem vacile, sa luam niscaiva pamant galben de la groapa cu chirpici si sa mesterim niste paparude, sa tragem cu coada ochiului cand pisicile, caprele sau oile aduceau pe lume mogaldetele acelea de fiinte inca prinse de pielea umeda a placentei. Mi-aduc aminte ca o vara intreaga m-am dus cu cireada improvizata a prietenilor mei la pascut imbracata cu superbul meu costum de Cio-Cio-San care era facut dintr-o matase purpurie pe care mama mea tesuse un imens dragon de argint, dupa ce sacrificase cordonul unui halat interbelic. Tot asa imbracata ma duceam la niste piramide de lignit, din varful carora ne dadeam la vale, incercand senzatia extraordinara a unei alunecari care antrena si ouale acelea negre-pamantii, de carbuni. In acelasi timp invatasem sa scriu folosind alfabetul gotic si devoram primele carti de basme, asa ca biblioteca de acasa si marea biblioteca a naturii m-au atras in mrejele lor in care imi doresc sa raman prizoniera toata viata. Mai tarziu am descoperit, citindu-l pe Platon, ca marea filozofie se atinge atat de mult daca privesti atent tot ce te inconjoata, daca pui intrebari lumii dinauntru si dinafara, daca-i asculti pe ceilalti cu adevarat, daca asculti povestea fiintelor si lucrurilor ce-ti ies in cale si mereu am descoperit in cartile mari o lentila imensa, un ochi halucinant, "atroce", cum imi place sa-l numesc, care vede mai mult decat le e dat altora sa vada. Existenta ta (pentru multi de invidiat, pentru ca a fost scutita de probleme materiale), a avut si cateva mari incercari. Una dintre ele este operatia pe cord deschis, de acum 10 ani. Este extraordinar faptul, ca nu te-ai oprit nici o clipa din lucru, dimpotriva energiile tale s-au pus pe treaba si mai mult ca inainte... Ai condus si coordonat un grup editorial, ai editat sute de carti, acum editezi autori americani la New York si in Italia, ti-ai scris cartile. Cred ca traiesc fiecare zi cu un sentiment care nu are nici o legatura cu angoasa, ca ar putea sa fie ultima zi. Acest sentiment e legat de un soi de imperativ continuu, ca o voce care-mi spune: "trebuie sa faci si asta, si asta" si biciul acesta nu e de loc unul care ma agreseaza, dimpotriva il simt asa probabil cum un cal isi simte calaretul de de-asupra lovindu-l la oblanc, tragandu-i zabala, mangaindu-i coama sau cravasandu-l ca sa-l faca sa zboare. Aceasta alergare in care nu esti singur, care e viata ce ne e data, este marea fericire a celor care au firea mea sau gandesc si simt ca mine. Eu alerg ca o albina harnica, cum mi se spune - asa cum deseori mi se spune cu ironie - sau ca fata care a facut cu toata boala de inima congenitala balet, gimnastica, atletism pana la 14 ani si care si astazi ar dansa la nesfarsit cand aude muzica. Dumnezeu mi-a dat o mare energie si bucurie de a fi si n-as fi fost niciodata intreaga scriind doar cartile mele, iar daca n-as fi avut copiii si parinti pe care sa-i iubesc sau oameni care sa-mi fie dragi si sa-i admir, nici n-as fi scris asa cum am scris si voi scrie. Institutul inimii Cosul pieptului se deschide ca o fereastra si sub coaste se zbate clopotul acelei biserici mai mic decat un pumn. Toate uneltele trupului isi continua umile lucrarea, doar aorta, ca o carja de cardinal, e oprita din drum. Si ca toiagul sa nu fie singur in popasul acesta chiar si inima din mersul ei neoprit se opreste. Bisericuta ce-i tine clopotul intre coaste isi ingheata rugaciunea. Doar Dumnezeu mai vorbeste. In gandul Lui, deasuprea noastra ferestrei deschise, pipaie in tacere pielea vartosului clopot si limbile lui pana acum cateva clipe asurzitoare, si toate aceste rauri prin care sangele se revarsa si se intoarce in mare. 16 februarie 1995