Miruna MUNTEANU 

"Datoria irakiana" a ramas, se pare, un subiect tabu pentru actualii nostri guvernanti. Au trecut aproape trei luni de cand Romania a semnat, la Aman, un acord prin care se angajeaza sa renunte la pana la 80 la suta din creantele acumulate in anii '80. O decizie de importanta nationala, care ar fi meritat o dezbatere, sau macar o mediatizare, pe masura. Nu s-a intamplat asa. Stirea a fost expediata rapid de majoritatea presei, fiind aproape ignorata de posturile de televiziune (care raman, totusi, principala sursa de informare pentru cea mai mare parte a populatiei). Am fost uluita sa constat ca multi romani nu au nici astazi habar ca Guvernul Tariceanu a renuntat, in numele lor, la circa doua miliarde de dolari. Nici un politician din primele esaloane ale puterii nu a dorit sa-si asocieze imaginea cu aceasta decizie. Nici presedintele, nici premierul, nici macar ministrul de Finante de la acea ora, Ionut Popescu, nu au avut curajul sa iasa la rampa si sa ofere explicatii. Intarind astfel impresia ca acordul de la Aman constituie o greseala rusinoasa, pe care nimeni nu doreste sa si-o asume. Aceasta a fost si convingerea mea, pana cand, zilele trecute, am avut ocazia sa stau de vorba cu negociatorul acestui acord, Dragos Neacsu, fost secretar de Stat in Ministerul Finantelor. Am aflat cu surprindere ca un succes laudabil poate parea un esec catastrofal daca este prost gestionat mediatic. In actualul context international, Romania a obtinut maximum posibil de la partea irakiana, explica Dragos Neacsu. Putina lume stie ca noua putere de la Bagdad este legata de maini si de picioare atunci cand vine vorba de tratative cu privire la datoria sa externa. Clubul de la Paris a acceptat, toamna trecuta, sa stearga 80 la suta din datoria Irakului fata de statele membre ale acestei organizatii. Cu o conditie: nici un alt creditor sa nu obtina din partea Bagdadului conditii de rambursare mai avantajoase. In caz contrar, iertarea datoriilor catre Clubul de la Paris (care, insumate, totalizeaza 33 de miliarde de dolari) se anuleaza. Ar fi multe de comentat despre moralitatea (si chiar despre legalitatea) unei asemenea clauze, care greveaza drastic capacitatea altor state de a-si recupera creantele din Irak. Ca de obicei, cei puternici fac legea, iar natiunile mici sunt obligate sa joace dupa cum li se canta. Si totusi, sustine Dragos Neacsu, Romania a reusit sa profite la maximum de ingustul spatiu de manevra permis de termenii acordului dintre Irak si Clubul de la Paris. Cum? Obtinand recunoasterea unei datorii totale mai mari decat se sperase initial. Aproape dubla fata de estimarea de la inceputul anilor '90. Iar 20 la suta din 2,5 miliarde de dolari reprezinta de fapt vreo 40 la suta din principalul creantelor, fara dobanzile penalizatoare. Romania va recupera, deci, cel putin 970 de milioane de dolari. E drept ca doar in 23 de ani. S-ar putea chiar sa primim cu vreo 500 de milioane in plus fata de aceasta suma, daca Irakul nu incheie, pana in 2008, un acord pe trei ani cu Fondul Monetar International. Existenta acestui acord conditioneaza ultima dintre cele trei reduceri succesive ale datoriei catre Romania. Dragos Neacsu este foarte mandru de ceea ce a obtinut la Aman. Avea toate motivele sa creada ca, la intoarcerea in tara, va primi felicitari. Il astepta, insa, o mare si neplacuta surpriza. In loc sa fie laudat, a fost marginalizat. A fost lasat singur, atat de colegii din PNL, cat si de guvernul in numele caruia negociase cu partea irakiana. Ca si cand decizia ii apartinuse numai lui. La nici o luna de la semnarea acordului de la Aman, Dragos Neacsu a fost remaniat, fara nici un fel de motivatie oficiala. Neoficial, s-a spus ca imaginea tehnocratului PNL-ist fusese prea "sifonata" de chestiunea datoriei irakiene. Lipsit de experienta politica, Neacsu a incasat de unul singur toate loviturile. A constatat cu stupoare ca nimeni nu il asculta, ca explicatiile sale nu au ecou. Postul public de televiziune nu i-a acordat nici macar 30 de secunde pentru a-si expune punctul de vedere. Puterea de la Bucuresti considera subiectul "incomod" si prefera sa nu vorbeasca despre el. O mostra crasa de incompetenta, lasitate si, nu in ultimul rand, lipsa de onoare. Care risca sa se razbune, mai tarziu, in preajma primelor alegeri. Fiindca, evident, opozitia a intuit potentialul populist al subiectului si il va scoate de la naftalina la momentul potrivit. Doua aspecte mi se par extrem de grave. Primul se refera la faptul ca guvernantii nostrii nu se simt obligati sa explice opiniei publice cum si de ce au adoptat o hotarare care ne priveste pe toti. Transparenta si asumarea responsabilitatii raman, se pare, doar cuvinte goale din vocabularul de campanie electorala. Poate si mai grav este, insa, faptul ca "lectia lui Neacsu" risca sa-i descurajeze pe toti profesionistii seriosi tentati sa intre in politica.