Eugen SIMION 

Au aparut de curand inca sase volume din seria "opere fundamentale", printre ele, in premiera, scrierile complete ale lui Mircea Vulcanescu, stranse in doua mari tomuri. Este vorba de scrierile lui critice, sociologice, filosofice, teologice, confesive. Editia este pregatita de Marin Diaconu, un om priceput si devotat, un specialist de mana intai in ceea ce priveste creatia "generatiei criterioniste" sau, cum i-a zis, de nu ma insel, Zaharia Stancu, "generatia in pulbere". Generatia in pulbere a lasat insa o opera importanta si ea trebuie, inainte de orice, cunoscuta si judecata cu obiectivitate. Este ceea ce incearca sa faca Marin Diaconu si in cazul lui Mircea Vulcanescu, spiritul cel mai bine organizat, omul de sistem intr-o generatie care, pe urmele lui Nietzsche, socoteste sistemul si, in genere, "filosofia de scoala", o piedica in calea metafizicii, un viol al spiritului. L-am recitit, cu aceasta ocazie, pe Mircea Vulcanescu dupa ce, in alta parte ("Fragmente critice", IV), am scris despre el un studiu amplu. Ce-am observat parcurgand scrierile lui mai apropiate de literatura si de subiectele care agitau, in anii '30, generatia sa? Am observa, inainte de orice, ca Mircea Vulcanescu nu este un ideolog patimas. Este mai degraba un spirit disociator tolerant si ordonat. Are rabdare sa asculte pe altii si, dupa ce-i asculta, ii comenteaza incet si atent pentru a-i fixa, la urma, intr-o familie ideologica si intr-o categorie temperamentala. Pasiunea lui de a fragmenta discursul si de a distribui ideile in subdiviziuni irita intr-o oarecare masura cititorul, apoi vezi ca acest spirit didactic sfatos, excesiv de atent cu nuantele unui fenomen, ascunde un spirit receptiv si un suflet profetic. Dintre tinerii "naisti", este singurul care vrea sa dea "pesimismului eroic" o directie practica pozitiva. Valorile lui etice si intelectuale se sprijina pe valorile taranesti pe care, spre deosebire de Cioran si Mihail Polihroniade, nu le gasesti inapoiate, vegetative, ostile revolutiei spirituale. Comenteaza corect pe Cioran ("dinamicul, framantatul si agonicul ganditor al devenirii si al vietii") si se desparte de ideile lui Bellu Silber si Polihroniade, adica de extrema stanga si de extrema dreapta. Isi nuanteaza pozitia si fata de profesorul sau, Dimitrie Gusti, in problema eticii: "D-sa reprezinta o etica antropologista, autonoma si personalista, iar ei au una teologica si eteronoma". De retinut. In fine, pentru ca este vorba de ideologie si de primatul spiritului, de experienta, stat cultural, de functia sociala a creatiei intelectuale, sa spunem ca, intrand in discutie, Mircea Vulcanescu nu se grabeste sa-si exprime opinia despre aceste probleme care tensioneaza si despart pe tinerii intelectuali romani in anii '30 inainte de a defini termenii, conceptele, categoriile cu care opereaza. Stabileste, cu alte cuvinte, o tipologie a intelectualitatii in functie de factorul geografic si de factorul istoric. Cate tipuri de intelectualitate exista in lume? Ne spune Mircea Vulcanescu: sapte (mandarinul chinez, sofistul elin, clericul medieval, artistul sau umanistul Renasterii, arbitrul sau "filosoful" veacului al XVIII-lea, scriitorul ori liberul-profesionist al veacului trecut, inginerul sau functionarul veacului XX...). Aceste tipuri reprezentative pentru mentalitatea unor epoci corespund, in buna parte, cu tipurile de "forma mentis" stabilite de alt filosof roman, Anton Dimitriu. Deosebirea este ca acesta din urma propune, de pilda, pentru Evul mediu Sfantul (misticul) si cavalerul, ceea ce mi se pare mai potrivit pentru ca nuanteaza spiritualitatea si mentalitatile unei civilizatii si unei epoci de creatie. Mircea Vulcanescu extinde compartimentarea intelectualitatii in alta sfera de activitate, vorbeste, in consecinta de pozitia sociala a intelectualului, da exemple din toate domeniile, citeaza slujbele la stat predilecte, examineaza structura sociala a profesiunilor intelectuale, gradele intelectualitatii, cadrele sociale (vocatia, familia si scoala), fiecare cu factorii ei "generatori", "pregatitori" etc. Nu se stie cum vine vorba in acest proiect (proiect de conferinta banuim!) de Pascal, de Pico della Mirandola, de "medii transmitatoare de valori si formatoare de deprindere", de sase generatii de juristi la noi si de profesiunile domestice... Cum se leaga, repet intrebarea, Pico della Mirandola de profesiunile noastre domestice? Se leaga bine, logic si sugestiv in proiectul oratorului care nu vrea sa se bizuie, venind in fata publicului, doar pe inspiratia sa. O disciplineaza inainte, o pune in context (si contextul, s-a vazut, se intinde de la China antica la modernitatea europeana si societatea rurala romaneasca) si o plimba, apoi, prin cateva spatii ale stiintei. Mircea Vulcanescu este, ca si Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, el urmareste fenomenele pe mari spatii culturale si istorice, cauta si, evident, afla cauzalitatile indepartate si pe cele apropiate; este, de regula, foarte informat, se misca usor de la teologie la avangarda si de la Platon la Grigore Palamas, dovedeste un acut spirit disociativ, iubeste formulele pregnante, inventeaza concepte si isi pune ideile intr-un limbaj profetic; este, realmente, un vizionar care se cultiva cu obstinatie, in toate domeniile; temperamental este un pasionat bine chibzuit, nu are apetit pentru extremele politice si, in genere, nu pare a fi fanatizat de politica, desi a practicat-o la un moment dat, cu urmari tragice pentru el; ideologic vorbind, este un conservator luminat in linia junimistilor si, intr-o oarecare masura, a poporanistilor (accentul pe care il pune pe valorile taranesti), pe care ii depaseste insa printr-un efort notabil de sincronizare; desi avea toate calitatile sa creeze o mare opera in domeniile pe care le-a imbratisat cu ardoarea spiritului sau disociativ, n-a avut ragazul sa-si duca, din pacate, proiectele la capat; istoria si, cum am zis, enorma disponibilitate a spiritului l-au risipit in fragmente si in proiecte, e drept, exceptionale. Un paradox: omul de sistem nu s-a putut realiza decat in fragmente.