Bogdan COMARONI 

Rar mi-a fost dat sa vad un scriitor improvizand mai liric, mai ludic si mai preludic decat Ioan Grosan. Miercuri seara, maestrul - altfel un amic foarte bun si un tata de fete deosebit de culinar - a fost invitat la Jazz Art Club pentru o seara de lectura. Grosan, lasand de izbeliste meciul Juventus - Bayern M�nchen, cu Mutu cu tot, cu Consuelo cu tot, ne-a incantat cu un suculent fragment din romanul sau ce va sa vina: "Un om din est". Nici ca se putea alege un loc mai bun pentru o hameiotica citire, decat un club de jazz. Opt pagini de text, ca opt note dintr-o octava majora. Blues-ul literar s-a purces agale, Grosan lasand locul tertei in favoarea celei "first person shooter": jurnalul lui Nelu Sanepidu'. Autorul le-a devoalat acelor obisnuiti cu umorul sau politic o fata mai umana, ca sa-l citez pe Ion Iliescu (intre paranteze fie spus, nea Nelu n-a participat!). O tara mai romantica, tresarirea de condei grosaniana. Personajul, sosit la Bucuresti dintr-o provincie gri-perl, intr-o capitala gri-petrol, se confrunta cu viata citadina, slalomand printre vodci si femei matahaloase - fie ele si proaspat epilate -, dar pastrand in amintire imaginea unei zdrahoane payesiene, cufundate intr-un lan de grau, visand cum un Maserati rosu, cu un sofer decapotabil, ar putea-o salva la capatul randului. Fata sta si asteapta mai ceva ca un acord stand-by cu FMI. Cu imaginea unei atare utopii, Nelu Sanepidu' se pravale in plin eros si arde, vorba lui Grosan: "asemenea chibritului de Braila, stii tu, alea facute ca sa nu se aprinda niciodata". Din acest moment, psihanaliza dostoievskiana dispare ca un abur de cafe-concert, lasandu-l pe autor sa se legene pe poante, baletand sleit de umor, spre deliciul auditoriului. Apropos, l-am vazut chiar pe Denis Dinulescu zambind, ceea ce - pentru cine-l cunoaste pe flegmaticul scriitor - e o performanta. In rest, maestre, asteptam romanul, ca pe cheia unei garsoniere din Romana, cu vedere la strada!... De ce m-am lansat, sontac-sontac, in aprecieri la adresa fragmentului de roman al lui Ioan Grosan, fara a avea pretentia ca-i iau painea de la gura lui Nicolae Manolescu? In primul rand pentru ca mi se pare demn de semnalat cum literatura romaneasca a ajuns sa fie impinsa de manele, de limbajul suburban de pe la televizor, in tot felul de subterane, de cluburi si clubulete (n-am nimic cu acestea, dimpotriva, lauda lor ca sprijina astfel de manifestari din ce in ce mai rare). In loc sa avem parte de literatura "pe fata", ne confruntam cu un fenomen underground, de parca scriitorii nostri lupta in ilegalitate. Bine, bine, fata de la capatul lanului - care, sper, nu-i tot aia cu Luminita de la capatul tunelului - cu siguranta ca-l savureaza pe Coelho... De aia nu-l pot compara pe Gigi Becali cu Ioan Buduca, de pilda, pour les connaisseurs. Cu toate ca "razboinici ai luminii" se pretind amandoi. Si nici pe Romanita Iovan cu Iolanda Malamen, ca sa ma leg la cap cu scriitorii din preajma ziarului Ziua. Daca pe vremea comunismului literatura era impinsa in sertar, cu un gest de "'tui mama ma-sii, ce bun sunt!", acum ea, literatura, pare sa fie impinsa, fara vina, de-a dreptul in canal. Il admir pe Grosan ca "da si lupta!" pe un teren total ostil. La ora la care el isi litera creatia, poporul era bouche-bee la chestiunea daca Calin Popescu Tariceanu putea sau nu sa-i dea telefon procurorului general Ilie Botos. Tot la acea ora, Copilu' Minune, Vali Vijelie si Nicolae Guta, o puneau, fiecare separat, ori - cine stie? -, poate impreuna, de o noua manea. Un nou hit, din colectia toamna-iarna. Si poate ca, tot in timpul asta, cei ce administreaza Palatul Regal conspirau la o noua nunta in Sala Tronului pentru nu stiu ce loaza a unui miliardar de carton din Top 300. Paulo Coelho e un tip bogat pentru ca-si prezinta, cu regularitatea lui Vali Vijelie, manelele sale literare. Scriitorii romani sunt saraci pentru ca manelele se vand mult mai bine ca literatura neaosa. Pe cine intereseaza? Ministerul Culturii se ocupa de orice altceva, numai de starea literaturii romanesti nu. Televiziunile, ziarele, bat apa-n piua cu povesti muritoare, emisiunile si paginile de cultura dau sa cada din grila de program, ori sunt inlocuite cu reclame multicolore. Romanul se gandeste ca o carte a ajuns sa coste cat 300 de grame de parizer, de peste nici nu poate fi vorba... Mai pe scurt, ideea lui Grosan e foarte simpla: tot stam ca prostii de veghe intr-un lan de grau - ca-n cel de secara stau americanii - si asteptam sa apara un Maserati rosu. Sau, altfel spus: degeaba incercam noi sa aprindem chibritul de Braila!