Varujan VOSGANIAN 

De la bun inceput trebuie sa spun ca nu ma alatur corului triumfalist care socoteste ca e foarte bine ca am scapat de Fondul Monetar International si ca singurul regret pe care trebuie sa-l incercam este ca treaba asta nu s-a intamplat mai demult. Indeobste acest tip de atitudine vine din partea reprezentantilor mediului de afaceri si a unor reprezentanti ai pietelor financiare care considera ca politica Fondului este indreptata impotriva stimularii economice, recomandand introducerea a tot felul de constrangeri de natura fiscala si bugetara. Nu doresc sa ma refer la istoria raporturilor Romaniei cu Fondul Monetar International. Ele dateaza de pe vremea comunismului, atunci s-au incheiat abrupt si nu au mai fost reluate decat dupa un deceniu, in 1991. Din numeroasele Memorandumuri incheiate cu FMI, insotite de si mai numeroase scrisori de intentie, numai cel incheiat in 2001 s-a incheiat cu bine. Acordul actual este unul care se cheama preventiv, adica el nu duce si la o sustinere financiara decat in cazuri speciale, ci se margineste doar la negocierea unor masuri de natura bugetar-fiscala ce sa permita reducerea inflatiei si a deficitelor externe ale Romaniei. Cum bine stim, acordul este in acest moment suspendat. El nu este intrerupt, nu a fost denuntat de nici una dintre parti, de aceea, cel putin teoretic, prevederile lui sunt valabile pentru tara noastra pana la incheierea lui, adica la jumatatea anului viitor. Atunci cand, in timpul campaniei electorale, am prezentat reprezentantilor FMI la Bucuresti strategia de guvernare a Aliantei DA, recomandarea acestora a fost aceea de a nu aplica noile masuri fiscale, in principal cota unica de 16%, fara o evaluare prealabila cu o echipa a FMI. Dat fiind ca la vremea respectiva Alianta se afla in opozitie, iar negocierile nu pot fi duse decat cu reprezentanti ai Guvernului, nu am putut obtine nici macar un acord de principiu pentru masurile preconizate. In acelasi timp, am explicat reprezentantilor Fondului ca, in situatia in care am castiga alegerile, nu vom putea astepta pana in februarie 2005 atunci cand era programata vizita echipei de negociatori de la Washington, caci masurile fiscale trebuie luate inaintea anului fiscal. Cum Guvernul a fost investit la sfarsitul anului 2004, masurile fiscale au fost luate chiar atunci, adica la 29 decembrie 2004, a doua zi de la investire, fara a mai fi timp pentru consultari prealabile cu reprezentantii FMI. Probabil ca si din acest motiv, negociatorii Fondului au manifestat o neincredere permanenta fata de introducerea cotei unice, socotind ca ea va duce la scaderi importante ale veniturilor bugetare si solicitand masuri compensatorii, cum ar fi cresterea cotei unice de la 16% la 18% sau cresterea TVA de la 19% la 22%. Principalele obiectii ale FMI s-au referit la patru chestiuni, altminteri corelate intre ele. In primul rand, au avut in vedere capacitatea de obtinere a unor venituri bugetare suficient de ridicate pentru a putea conduce la un deficit bugetar sub 1% in 2005 si apropiat de zero in 2006, chiar un excedent bugetar, daca e posibil. In al doilea rand, au avut in vedere structura cheltuielilor bugetare, reprezentantii FMI socotind ca ponderea salariilor este prea mare in raport cu cheltuielile de capital si cu cele privind bunurile si serviciile. Cea de-a treia obiectie - si care, de aceasta data, avea in vedere si politica monetara a Bancii Nationale - se referea la continuarea politicii de dezinflatie, reprezentantii FMI considerand ca autoritatile romane nu sunt consecvente in politicile de tintire a inflatiei. Iar cea de-a patra se referea la evolutia balantei de plati, mai ales la adancirea deficitului comercial si a celui de cont curent. Din punct de vedere politic, Guvernul Romaniei nu putea sustine pentru 2005 sau 2006 o crestere a cotei unice sau a TVA, considerand ca exista premise pentru asigurarea veniturilor chiar si fara a opta pentru una din aceste masuri fiscale. Pentru 2005, cel putin, optiunea Guvernului a fost cea corecta. In ce priveste deficitul, exista tot mai multe voci care considera ca, desi reducerea deficitului este singura masura pe care Guvernul o poate lua pentru a mai diminua dezechilibrele externe, totusi eficienta ei este prea redusa in raport cu efectele negative in plan social, cerand o majorare a deficitului cu cel putin 1%. Pot sa va spun ca daca am fi optat pentru un deficit de 1,5%, toate problemele legate de proiectul de buget, protestele sindicale si nemultumirile regionale ar fi putut fi aplanate. De altfel, cu 0,5% avem cel mai mic deficit in raport cu tarile membre UE. Cu atat mai putin poate fi sustinut un excedent bugetar. In ce priveste dezechilibrul de cont curent, el este, e drept, destul de mare, de 8-9% din PIB in 2005 si imprevizibil in 2006. Sa nu uitam, insa, ca el este acoperit in masura importanta de investitiile straine, iar rezerva valutara a BNR este cam de trei ori mai mare decat acest deficit. Cu alte cuvinte, solicitarile FMI au parut excesive autoritatilor romane. Acest lucru poate fi explicat reprezentantilor Uniunii Europene. Dar singurul argument valabil la Bruxelles va fi modul in care aceleasi autoritati, Guvernul si Banca Nationala, avand asigurat suportul parlamentar si ferindu-se de tentatii populiste, vor reusi sa indeplineasca tinta de inflatie pentru 2006, adica 5,5%. Cat despre FMI, e foarte posibil sa ne revedem cu echipa de negociatori in ianuarie 2006, asa cum era, initial, programat.