Casa Romaneasca din Paris a gazduit, la finalul saptamanii trecute, o manifestare dedicata luptatorului anticomunist Ion Gavrila Ogoranu, care traieste in Romania, la Alba Iulia. Autor al unei tetralogii memorialistice zguduitoare, intitulate "Brazii se frang, dar nu se indoiesc", Ion Gavrila Ogoranu (acum in varsta de 83 de ani), vorbeste despre rezistenta anticomunista in Muntii Fagarasului pana in 1976, cand a fost prins si inchis. "Este o datorie a noastra sa informam opinia publica europeana si mondiala despre rezistenta armata anticomunista din Romania" - a afirmat Ogoranu. Organizata la initiativa doctorandului in stiinte politice Robert Adam, manifestarea de la Paris a reunit atat romani aflati in Franta, dar si francezi, veterani de razboi sau tineri interesati de istoria luptei anticomuniste din Europa de Est. Printre participanti s-a numarat si istoricul francez Stephan Courtois, autor al volumului "Cartea neagra a comunismului". In prezent, Ion Gavrila Ogoranu lucreaza la o noua lucrare: Istoria rezistentei anticomuniste in Muntii Apuseni. Tot de la Paris, in urma unui articol publicat de ZIUA privind un memorial dedicat victimelor holocaustului comunist, Radu Portocala ne recomanda un text interesant al istoricului Andrei Brezianu, pe care il reproducem mai jos. (D.E.) Aproape nu exista muzeu care sa nu degaje, in arena ideilor, un simbolism propriu si inconfundabil, inculcat, intr-un fel sau altul, privirii, memoriei, spatiului public. Rare, aproape fara precedent, sunt situatiile cand lucrurile se inverseaza si cand un anume simbolism vine sa preia idea de muzeu, iar un simbol vine sa ia, in final, locul muzeului propriu-zis. Paradoxal, acesta este cazul unui nenascut inca muzeu washingtonian, in pregatire de 12 ani si care, potrivit unor hotarari luate nu demult, va imbraca in cele din urma, nu forma unui asezamant muzeal concret, ci, oricat ar parea de ciudat, chipul unei statui. Interesant e faptul ca preconizata statuie ar urma sa tina locul nu unui muzeu oarecare, ci unuia de mari si venerabile proportii, gandit initial a servi de memento viu pentru jertfa unei sute de milioane de fiinte omenesti - cele exterminate in lagare de concentrare, tabere de munca fortata si temnite, sub jugul totalitarismelor de stanga, incepand cu anul fatidic 1917. In forma proiectului initial, Muzeul Memorial consacrat la Washington Victimelor Comunismului - caci despre el este vorba� urma sa exemplifice printr-o generoasa gama de marturii directe, documente, imagini, harti si o selectie cuprinzatoare de alte exponate originale, distrugerea si sacrificarea unor intregi societati, supuse prin violenta, in anii secolului 20, unor dictaturi si tiranii de stanga. Scopul declarat al acestui proiect? Sa tina treaza memoria faradelegilor comise in numele comunismului si al ideologiei care l-a inspirat, atat in defuncta Uniune Sovietica, cat si pe multe alte meridiane ale planetei: de la Ungaria lui Bela Kun, la Etiopia lui Mengistu Mariam; de la Albania lui Enver Hodja, la China lui Mao; de la Katyn si gulagurile din Siberia, la deportarile din tarile baltice si din Moldova dintre Prut si Nistru; de la gherlele Romaniei lui Dej si Pauker, pana la inchisorile din tara-temnita Coreea de Nord, si - nu in ultimul rand la infamul Zid udat cu sange si lacrimi de la Berlin. Potrivit legii promulgate de Casa Alba in 1993, "The Victims of Communism Memorial" urma sa imbrace forma unei institutii asemanatoare Muzeului Holocaustului din Washington, menita a onora si pastra vie memoria sutei de milioane de oameni inchisi, deportati si exterminati - in termenii expresi ai legii americane - "in holocaustul imperial comunist - fara precedent in istorie - inaugurat in 1917" (1). Pentru victimele comunismului nu exista bani S-ar parea insa ca, dintr-o seama de motive, nu a fost sa fie. Explicatia data acum de conducerea Fundatiei insarcinate cu ducerea la capat a proiectului invoca factorul financiar: nu s-au gasit fonduri suficiente pentru un Muzeu Memorial - sustin purtatorii ei de cuvant - ci doar pentru o statuie. Substituita muzeului, aceasta ar urma sa fie amplasata intr-un scuar de cartier, la o intersectie de strazi din zona rezidentiala situata in spatele impozantelor edificii care domina Colina Capitoliului, nu pe National Mall, spatiu eminamente public, destinat Memorialului potrivit planurilor initiale. Lucrurile - asa cum sunt consemnate in presa washingtoniana - nu par insa a se opri aici. Influentul Washington Post anunta recent ca proiectul statuii trezeste reactii adverse in randul locuitorilor din zona, care - prin vocea lui Karen Wirt, reprezentanta in cadrul primariei a celor circa doua mii de cetateni ai cartierului (District 6C08) - se pronunta, de pe acum, contra monumentului. Pe motiv ca acesta "nu are nici o legatura cu vecinatatea", a explicat Karen Wirt. Ea a invocat, printre altele, faptul ca, in asa numitul "Advisory Board" de pe langa Fundatia insarcinata cu identificarea unui loc potrivit pentru viitoarea statuie, se numara (sic) ... "oameni din Polonia si Romania" (2). In loc de muzeu, o statuie Diminutivarea generoasei idei de Muzeu Memorial, redusa, in final, la forma unei statui inalta de cativa metri, nedumereste. Antipatia cu care este intampinata proiectata amplasare a modestului simbol statuar intr-un ungher mai putin frecventat al cartierului Capitol Hill, nu mai putin. Nu intamplator, o seama de voci au inceput sa se pronunte critic, scotand in evidenta ceea ce pare a fi practica unui dublu standard in luarea unor hotarari, atunci cand vine vorba de a da mai mult sau mai putin relief semnelor memoriale evocand grave momente ale istoriei secolului XX. In contextul istoriei Statelor Unite, astfel de semne de memorie au exprimat dintotdeauna nobletea unei componente a constiintei americane, inclinata sa dea recunoastere cauzelor drepte, sa aduca prinos de memorie celor sacrificati - indiferent unde in lume - in deportari si lagarele de detentie ale unor regimuri totalitare. In spiritul unui astfel de model de constiinta civica s-ar putea spune ca, in imprejurari locale romanesti, Muzeul Memorial de la Sighet se inscrie, cu austeritate si eleganta morala, intr-o atare linie de gandire si actiune, pastrand vie memoria celor ucisi sub guvernarea comunista in Romania anilor 1945-1989. La Sighet, statuile asezate in curtea interioara a fostului loc de exterminare servesc de intregire simbolica unui muzeu. La Washington, o statuie cu vocatie simbolica urmeaza sa tina locul unui muzeu lipsit de existenta concreta. Copia unei copii Nu insa despre explicatii si ratiuni politice ori economice (mai mult sau mai putin de nepatruns) e vorba, ci, in acest context, despre raportul dintre eveniment si semn. Altfel spus, despre inevitabila componenta culturala si de idei a neasteptatei optiuni care va pune, in final, un simbol in locul unui asezamant, initial gandit a servi drept ampla institutie memoriala in cea mai mare capitala a lumii. Caci statuia aleasa drept substitut pentru muzeul ce urma sa aminteasca de ravagiile comunismului in lumea larga, socheaza din mai multe puncte de vedere. Mai intai, printr-o vizibila lipsa de originalitate. Intr-adevar, desi incredintata unui cunoscut sculptor contemporan, respectatul plastician californian Thomas Marsh, sculptura nu va fi conceputa de artist si nu va purta pecetea creativitatii acestuia. Ceea ce i-au comandat lui Thomas Marsh responsabilii institutiei tutelare, "The Victims of Communism Memorial Foundation" este o copie dupa o lucrare astazi disparuta, conceputa la Beijing, din spuma si mucava, in timpul protestelor studentesti din vara anului 1989. In zbuciumul manifestatiilor de atunci, perisabila statuie din piata Tienanmen a fost numita "Zeita Democratiei". Imaginea ei - sub titlul "Goddess of Democracy" - poate fi gasita pe Internet. Dupa marturisirea celor care au incropit-o atunci intr-un gest de rapida inabusita sfidare, lucrarea s-a vrut o improvizatie cu mesaj contestatar, imitand stangaci, la scara mica, celebra statuie a Libertatii de la New York, opera veche de aproape doua secole a francezului F.A. Bartholdi. Vorbind despre originalitate si replici - o replica la scara mica a statuii lui Bartholdi exista si la Paris, unde, fara pretentia vreunui simbolism aparte, isi ocupa locul pe o insula in mijlocul Senei. In America, fara nici o legatura cu victimele comunismului, o replica a "Zeitei Democratiei", de acelasi Thomas Marsh, exista deja intr-un loc public din San Francisco. In al doilea rand, s-ar putea spune ca este vorba, aici, despre o regretabila golire de sens. Caci, voit sau nevoit, simbolismul lucrarii trimite ochiului un mesaj ambiguu. Imagine a unui licar de speranta intr-o societate guvernata totalitar, "Zeita Democratiei" de la Beijing evoca la vremea ei un gest cutezator - limitat insa in spatiu si timp, si fara legatura exacta cu tema memorialului caruia statuia ii este harazita acum sa-i ia locul. Or, in forma proiectului initial, "Memorialul victimelor comunismului" urma sa fie un asezamant documentand pe plan global intoleranta, deportarile si crimele comise in numele acestei ideologii. "Zeita" din Piata Tienanmen afirma, desigur, un crez si evoca un gest - pe cat de efemer, pe atat de curajos. Dar simbolismul ei nu evoca in nici un chip, nici macar prin tangenta, patologia si faradelegile unui sistem politic condamnat astazi de istorie, si care a fost comparat, pentru crimele lui impotriva umanitatii, cu sistemul politic nazist. Puterea evocatoare a statuii de la Beijing spune intr-adevar foarte putin despre soarta zecilor de milioane de fiinte omenesti deportate si disparute sub regimuri totalitare de stanga, si nu doar in China: in Rusia mai intai si - sarind peste epoci si meridiane de cultura - Ucraina, Mongolia, Cuba, Germania, Vietnam, Angola, Cehoslovacia, Estonia, Mozambic, Polonia, Letonia, Nicaragua, Lituania, Bulgaria, Coreea, Laos s.a.m.d. Muzeul Victimelor Comunismului ar fi urmat sa ofere, la Washington, un memento cuprinzator despre soarta tuturor acestor tari - printre care Romania si Moldova Sovietica - inlantuite, contra vointei lor, in sistemul concentrationar comunist. Dar "Zeita Democratiei" nu pronunta, la nivel simbolic, nimic despre toate acestea. In afara de cazul cand ideea unui atare semn de memorie va fi fost expresia unei vointe de a edulcora sau deturna deliberat mesajul, alegerea acestei lucrari ne-originale ca prinos de neuitare pentru milioanele de victime ale comunismului este, in cel mai bun caz, un contrasens, in cel mai rau caz o stridenta ineptie semantica. Ea oblitereaza, intr-adevar, functia si vocatia fundamentala a Memorialului din Washington, expusa in U.S. Public Law 103-199/1993, aceea de a evoca, pentru generatiile viitoare, fenomenul istoric al intolerantei comuniste, distrugerile provocate de aparatele ei politienesti unor milioane de membri ai familiei umane. In absenta concreta a proiectatului muzeu care sa vorbeasca despre aceste dure, dar edificatoare realitati - dincolo de contextualizari, oricare ar fi ele - "The Goddess of Democracy" va aminti mereu, in primul rand, de un eveniment local: fenomenul Tienanmen. "Omnis comparatio claudicat" - spuneau cei vechi. De dragul unei comparatii, sigur imperfecte - in aria unor reprezentari istorice diferite, echivalentul unei astfel de incongruente, in context american, ar putea fi (cu totul improbabila) ideea unei sculpturi inchinate "Partidei de ceai de la Boston" - un loc comun in istoria Statelor Unite, gandita a evoca pentru posteritate, intr-o sinteza simbolica, evenimentul epocal prin consecinte al Revolutiei Americane. Epocal in sens negativ, evenimentul tiraniei comuniste, intins vreme de decenii pe patru dintre cele cinci continente ale Planetei, duce inca lipsa unui semn evocator de rasunet major in capitala cea mai importanta a lumii. Cat priveste revolutiile incepute in Europa si in alte parti in anul fast al prabusirii Zidului de la Berlin, ele nu s-au incheiat cu totul. Oriunde in lume, orice semn durabil gandit a evoca vastele evenimente tragice care au precedat acele revolte si descatusari s-ar cuveni sa constituie o scoala lucida de istorie: o lectie despre ravagiile intolerantei si urii practicate intr-un univers concentrationar de un fel aparte, dominat de o ideologie cu ambitii globale - cea care a insangerat, in atatea tari, prin dictatele ei inumane, scena istoriei recente.

Andrei BREZIANU