Bedros HORASANGIAN 

Am ajuns pentru prima oara la Paris in martie 1990. Cu o bursa a statului francez, de intrajutorare intelectuala europeana si recomandarea lui Mircea Iorgulescu, de la "France Internationale". Acum e la moda "uitatul" si parca nu e frumos. Asa am vazut, chiar si cu intarziere, ceea ce stiam foarte bine din carti, albume, filme si jocurile imaginatiei. Am fost o generatie care a calatorit mai mult cu mintea si sufletul. Doua saptamani am pregatit un "doctorat" in stil Cioran: am batut Parisul zi si noapte. Si am dat 500 de franci pe Camus in "Pleiade" si am ajuns unde nu visam: in Rue Pinton, la dna Monica Lovinescu acasa, inca putin si este ziua Domniei Sale. Scorpion, ca Dinescu. Mai sunt si altii. Asta a fost tot. Toate au venit prea tarziu. Si Luvru, si Versailles, si Montmartre, si Place de Tertre, Rue Vaugirard si Mouffetard si retrospectiva Kees van Dongen, ghidul Michelin confirma cu exactitate ce deja vazusem cu ochii mintii. Imi puteam imagina foarte bine Alpii, umbland prin Muntii Fagaras, Retezat, Parang sau Rodnei, cunosteam castelele de pe Valea Loarei vizitand culele din nordul Olteniei si minunile din lemn ale "goticului maramuresan", l-ar fi impresionat si pe Proust daca Emmanuel Bibesco i le-ar fi explicat, simteam "soarele negru" al Mediteranei, clamat de Camus, din apusurile de soare din Delta Dunarii, iubeam Parisul unde traisera "alogenii" Julio Cortazar si Danilo Kis pe care mi-i apropiasem intr-o tandra confraternitate a departarii, instrainarii si absentei. Il descoperisem pe Camus in acel '68 care-l aducea pe De Gaulle la Bucuresti si-l trimitea pe Malraux sa demonstreze pe bulevardele Parisului. Franta, franceza si francezii au fost depozitarele multor sperante si iluzii a nu putini "etrangers" care si-au alimentat nazuintele si frustrarile, disperarile si revoltele de tot felul. Am mai spus-o: Franta a fost puternica prin limba si cultura ei, chiar si in momentele ei de slabiciune. Cine-si poate imagina, azi, cum in plin stalinism, trait pe viu de noi si multcomentat in Parisul lui Maurice Thorez si Dolores Ibarruri, enumeram mai bine generalii lui Napoleon si bataliile purtate de bravul corsican, decat membrii biroului politic al PCR, ale caror portrete le purtau parintii nostri pe la defilarile terminate cu bere si mititei, in buna traditie "pariziana", atunci cind nu interveneau arestarile de noapte "moscovite"? Cine isi poate imagina, azi, acea lume a Levantului, de unde provine familia mea, cum franceza era venerata in saloanele din Stambul, Salonic si Atena, Alexandria si Cairo, Alger, Rabat, Bucuresti, Iasi sau Odesa, de la Viena si Belgrad pana la Rusciuk-ul lui Canetti? In timp ce la Potsdam sau Sankt Petersburg, capete incoronate se dedulceau spiritualiceste in limba care se putea auzi apoi, mai lesne in puscarii decat pe strada. Istoria Europei este solidara cu ea insasi si datorita acestui liant care a fost limba franceza. Eforturile majore ale Francofoniei de azi sunt o lunga si entuziasta agonie in fata asaltului, nu al limbii engleze, ci al calculatoarelor. "Franglais" face ravagii in hexagon, nu poate fi eradicat: ne vom obisnui cu ea/el asa cum am adaptat Water-Closette-ul, pe nesimtite. Nu inseamna ca vom iubi mai putin pe Proust - a lipsit putin ca sa ajunga la Corcova, in Romania, asa cum faimoasa sonata a lui Vinteuil s-a nascut din imaginatia lui Marcel si admiratia lui pentru interpretarea lui Enescu a Sonatei de Cesar Franck si Poem-ului de Chausson. Despre ce era vorba? Simplu: la Bucuresti a plouat, chiar foarte tare, au fost niscaiva bune inundatii, societatea APA NOVA a devenit vedeta mediatica pentru cateva zile, dl Andreas Baude, Director General, s-a exprimat televizual in termeni care au iritat usor, usor iritabila populatie autohtona, am scris si noi cateva randuri, ironic-acide, atunci cand n-au fost acre de-a binelea. Cum raspunde bucuresteanul la afront? Injura. Ei bine, nu, Dl Andreas Baude ne trimite o eleganta si diplomatic-amicala epistola, ca raspuns la "luatul in balon", e adevarat, elegant, produs de condeiul nostru. Si dl Andreas Baude nu ne injura de mama, nici nu se leaga de familie sau stramosi, ci ne invita, in buna traditie franceza, la un dialog, eventual si polemic. Ni se pare remarcabil gestul dlui Andreas Baude si o buna lectie pentru izbucnirile noastre umorale, care desfac vechi prietenii si degradeaza pana la anihilare o buna coabitare sociala. Acel cantat zilnic "Bonjour, Monsieur!" si "Merci, Madame!" de pe strazile Parisului, chiar si intre necunoscuti, ar putea fi o alternativa pentru mult mai picantele variante autohtone. In zile si luni cand multi dintre vechii amici nu mai au timp pentru povesti consumate in Place Dauphine - ce expozitie extraordinara Matisse - Pallady, pe modelul Matisse-Picasso de la MoMA, NY se putea deschide la Petit Palais in 2007 - in ani cand prietenii mai si mor sau pleaca din Romania, gestul dlui Andreas Baude, oricat de ipocrit/sincer si diplomatic/amical a fost, este receptat la adevarata lui semnificatie. Nu stim daca o sa si reusim sa ne si vedem, dar dorim sa-i multumim dlui Andreas Baude pentru lectia de politete oferita: "Merci, Monsieur!"