Cristian UNTEANU 

Cu doua zile in urma, la Milano, ieri seara la Bruxelles, am asistat la doua evenimente complet diferite, dar avand la baza un acelasi mod de comportament mental, cel despre care voi vorbi in spatiul acestui articol. La Milano, ca rezultat al initiativei europarlamentarului Guido Podesta, presedintele grupului parlamentar UE-Romania, s-a format o unitate mixta de studii in care, timp de mai multe luni, cercetatori, proiectanti, sociologi italieni si americani au elaborat proiectul "Timisoara - viziune peste 25 de ani". O proiectie extrem de complexa asupra unor posibile propuse schimbari in structura edilitara, in infrastructura, o modelare a cailor de comunicatii in acord cu existentele sau nou-proiectatele zone verzi, refacerea echilibrului ecologic. Totul insotit, in final, de un film virtual despre ce ar urma sa fie metropola romaneasca gandita ca o capitala europeana. Al doilea eveniment, cel de la Bruxelles, a fost prilejuit de prima intalnire a unui grup de cercetatori, politologi, analisti politici, ziaristi acreditati pe langa institutiile europene, unde s-au discutat etapele proiectului privind Pactul de Stabilitate asupra Caucazului de Sud si al Marii Zone a Marii Negre, un proiect care sa intereseze Armenia, Azerbadjianul, Bulgaria, Georgia, Moldova, Romania, Rusia, Turcia si Ucraina, modelat dupa celalalt Pact de Stabilitate, cel pentru sud-estul european, din nou cu o proiectie pe termen lung, 15-20 de ani, cu perspectiva de a se transforma intr-o posibila anticamera a intrarii unora dintre tarile repective in UE. Existenta unor asemenea grupuri de lucru pe o perspectiva indelungata reprezinta una dintre cele mai fascinante caracteristici ale societatilor care isi pregatesc astfel proiectii asupra unor modele de dezvoltare. La Bruxelles, spre exemplu, exista mai multe centre de acest gen, iar existenta si activitatea lor sunt sprijinite cu fonduri substantiale (si ele pe termen lung sau foarte lung) tocmai pentru ca decidentii politici simt nevoia sa-si bazeze alegerea pe argumentele oferite de asemenea proiecte, foarte adesea divergente. Multitudinea proiectelor, se spune aici, da o sansa si mai mare pentru fundamentarea deciziei corecte privind viitorul, fie ca este vorba despre un oras, o tara, sau despre Uniunea Europeana in ansamblul sau. Dar la noi ce se intampla? Raspunsul direct este simplu: nimic. Totusi, exista nuante. Inainte de Revolutie, am avut, subteran si incorsetat de rigorile de tip negativ bine stiute, Grupul "Un viitor pentru Romania", care incerca sa vada ce-ar fi putut sa devina tara noastra prin prisma bazei de date de care dispuneau atunci membrii acestui "think tank" ad-hoc format in principal din cadre didactice de la "Stefan Gheorghiu", dar nu numai. Dupa Revolutie, Grupul a incercat sa reziste ca grup omogen, dar s-a dovedit imposibil. Nimic nu a venit sa-l inlocuiasca, in ciuda puzderiei de institutii, institute sau fundatii nationale si europene aparute ca ciupercile dupa 1990. S-a crezut ca institutele pe linie de partid ar putea fi o solutie, drept care fiecare partid si-a tras o institutie de studii pe linie doctrinara. Tot degeaba. De 15 ani incoace, in Romania nu s-a produs un mare proiect national de perspectiva indelungata, fie el de politica interna sau externa. Ne-am multumit sa navigam in functie de cerintele aderarii la noile sisteme, NATO si UE, fara sa producem, in paralel, propria noastra viziune coerenta asupra a ceea ce ne dorim si trebuie sa fim in sistem. Nu ajunge sa spui, spre exemplu, ca-ti doresti sa fii actor regional de securitate si stabilitate si sa ceri intempestiv formarea unei forte multinationale de interventie in Marea Neagra care sa actioneze astfel incat, ha, ha, sa nu mai ramana decat epave ciuruite din vasele cu care se face trafic in zona. Pentru a fi luat in seama, trebuie sa propui o viziune de ansamblu asupra Romaniei care sa poata indeplini conditiile de intrare in acest joc, un studiu complex in care unul dintre capitole, conform obiceiului, ar trebui sa contina o evaluare in extenso a riscurilor, la nivel de tara si regiune, o evaluare de capacitati si de evolutie a acestora in caz de posibila criza, o analiza asupra comportamentului prezumat al societatii in materie de raspuns la situatii exceptionale si, in fine, o viziune asupra mutatiilor in relatiile de vecinatate imediata. Viziune pentru ce va fi peste 25 de ani? Dar cine sa spuna ce se va petrece in Romania peste 25 de zile! O lipsa de predictibilitate a sistemului care-l face greu de acceptat si se constituie ca un factor de risc in sine. In lipsa unei asemenea viziuni propii, se ocupa altii de aceasta mica problema. O fi si bine?