Eugen SIMION 

A aparut, intr-o editie noua, o carte pe care am publicat-o cu 25 de ani in urma (intoarcerea autorului), insotita, acum, de un penetrant studiu semnat de tanarul critic Andrei Terian. Inainte de a-l trimite la tipar, am recitit eu insumi eseul scris intr-un moment in care noua critica anuntase decesul Autorului. L-am recitit pentru a vedea in ce masura ideile mele din 1980 despre o tema care domina in buna parte estetica si critica secolului al XX-lea mai sunt, azi, actuale. Am recitit, cu acest prilej, si pe Barthes si pe filosoful Michel Foucault, teoreticienii cei mai cunoscuti ai problemei in discutie. Acesta din urma vorbeste de "singularitatea absentei" (autorului) si muta discutia de la tema "eului biografic" (detestat de Proust si ucis la modul psihanalitic de Barthes) pe ideea de "functie-autor". Cu alte vorbe, locul autorului in discursul literar il ocupa la propriu si la figurat functia exercitata pana atunci de el. Demonstratie stralucita, totusi nu atat de convingatoare incat sa acceptam ca, in lipsa autorului, functiile sale se compun singure si, pentru a parafraza un scriitor american (William Gass), sunt atat de inteligente incat se citesc singure.... M-am intrebat, revazand aceasta veche disputa (care, in fond, nu s-a incheiat nici azi), ce s-a intamplat cu autorul ("eul biografic"), acela pe care il urmarea cu o pasiune de naturalist Sainte-Beuve, voind sa descopere legatura secreta dintre caracterul omului si talentul sau? Cu aceasta revin la tema cu care incepe, in 1980, intoarcerea autorului. Nu-mi dau prea bine seama daca, dupa 25 de ani, datele problemei s-au schimbat prea mult. Nici ideile mele, cred, nu s-au modificat, in asa fel incat sa necesite precizari suplimentare. Cred si azi ca omul care scrie este responsabil de ceea ce face in afara scriiturii si ca, in vremuri istorice grele (intr-un regim, de pilda, totalitar), opera majora nu poate scuza, la infinit, caderile morale ale scriitorului. Nici situatia inversa nu-i de acceptat in critica si, in genere, in viata publica: opera majora sa fie victima nesabuintelor (folosesc inadins un termen neliterar, un termen predist!), ezitarilor, compromisurilor facute de scriitorul care, cu o propozitie celebra a lui Sainte-Beuve referitoare la Chateaubriand, a fost in situatia unui greiere care canta intr-o gura de leu... Numai studiul de caz si respectul pentru adevar, insotit de un respect irepresibil pentru valoarea estetica, pot evita, in aceasta situatie, erorile de judecata. Scriitorul european a trecut, in secolul al XX-lea, prin doua regimuri totalitare, doua razboaie mondiale, mai multe revolutii artistice si, in domeniul cunoasterii si al comunicarii, de la gramofon si penita Klaps la Internet... Cum si-a facut, in aceste conditii, opera si cu ce sacrificii existentiale si morale? O alta tema, o tema grava, de competenta sociologiei culturii si a istoriei propriu-zise. Chiar si a istoriei literare. Nu intra, propriu-zis, decat prin atingere cu subiectul studiului meu. Voiam, in fapt, sa semnalez ca scriitorul pe care vrea sa-l portretizeze cat mai exact cu putinta Sainte-Beuve, reproducandu-i chiar si negii si semnele de pe obraz (omul biografic pe care il detesta Proust si-l desfiinteaza Roland Barthes), n-a stat degeaba in exilul in care l-au trimis semioticienii. A trecut prin multe incercari ale istoriei si a incercat, in Estul Europei mai ales, sa-si salveze opera. Opera de care incearca sa-l desparta Barthes, Foucault si, in genere, teoreticienii noii critici. Nelinistile lui n-au disparut nici dupa ce acelasi Roland Barthes a cazut de acord ca, din motive subiective (dorinta lectorului), autorul poate fi reinventat in si prin actul lecturii. Dar, atentie!, Autorul inviat, ca Lazar, personajul evanghelic, nu mai arata cum arata si, in fapt, nu mai este ceea ce stim ca este: este o creatie noua, nascuta din imaginatia unui lector care stie sa citeasca semnele textului si sa reconstituie urmele omului care scrie in discursul sau. Operatie dificila, imprevizibila. Practic, ar trebui sa avem un singur text si atatia autori cati lectori exista. Adica o infinitate. Nu-i aceasta, un alt fel de a sacrifica Autorul? Un sacrificiu prin multiplicare? Identitatea Autorului este pusa, astfel, din nou sub semnul intrebarii.