Dupa ce a rulat in cateva capitale ale lumii, filmul documentar "Marele jaf comunist" poate fi vizionat, acum, si pe ecranele din Romania. Este o poveste mirobolanta, al carei mister a ramas intact, si astazi, la aproape jumatate de secol de la declansarea sa. In iulie 1959, in plina teroare comunista, sase indivizi mascati ataca in plina strada, pe lumina (erau orele 8.00 dimineata) o masina a Bancii Nationale, furand sacii cu bani. Faptul parea de necrezut. Dar nu lovitura in sine a uluit lumea. Ci identitatea autorilor. Acestia nu erau gangsteri cu cazier, ci faceau parte din "elita" cultural-politica a epocii: un colonel de militie, sus-pus, un savant atomist, un istoric, un ziarist, profesor de gazetarie... In plus toti erau evrei. Ce anume ii motivase sa se lanseze intr-o asemenea aventura? Au circulat zvonuri bizare. au fost avansate ipoteze dintre cele mai diverse, de la simpla pofta de inavutire, la intentia de a finanta emigrarea evreilor in Israel, de la planul de achizitionare a unui avion cu care "cei sase" ar fi intentionat sa fuga din tara, pana la o conspiratie impotriva regimului comunist. Unele au fost alimentate chiar de Securitate, altele s-au nascut din imaginatia si frustrarile colective. Trecerea timpului nu a reusit sa clarifice acest dosar halucinant. O demonstreaza si marturiile "contradictorii" ale unor persoane care i-au cunoscut pe autori: rude, prieteni, fosti anchetatori. "Reconstituirea", filmul Securitatii Autorii "marelui jaf" au fost judecati, cu usile inchise, si condamnati (cu o singura exceptie) la moarte. Apoi, intrucat cazul parea neverosimil, Securitatea a produs un film, "Reconstituirea": eroii hold-up-ului puteau fi vazuti repetand in fata camerei de luat vederi faptul savarsit. Filmul, calificat "de uz intern", a fost prezentat in fata catorva sute de activisti de partid, ziaristi de la "Casa Scanteii", celule de securitate si de militie, etc. Apoi, tacere, decenii de tacere. Pana cand, intr-o zi, unul dintre ofiterii de militie care se ocupasera de cercetarea cazului, colonelul Adrian Horascu, s-a hotarat sa vorbeasca. Relatarea lui, consemnata de Adrian Enulescu, a aparut in "Lumea libera", din New York: "In acea dimineata, martorii oculari, aflati la ferestrele maternitatii Giulesti, doctori sau paciente, sau trecatori ocazionali, au putut vedea derulandu-se sub ochii lor o scena demna de un western american. Un grup de cinci indivizi inarmati, patru barbati si o femeie, purtand masti pe fata si manusi, au atacat si jefuit masina "Skoda Station", cu numarul de circulatie 53693 B, proprietatea Bancii Nationale a Romaniei, raionul Gheorghiu-Dej (Giulesti), de unde au furat 1.686.000 lei. O suma considerabila in acea vreme." Atacul asupra masinii care aproviziona cu bani, intre altele, si sucursala din Giulesti a Bancii de Stat, a decurs fulgerator si incredibil de lesnicios. Unul din "gangsteri" s-a postat imediat in usa de acces in cladirea bancii pentru a bloca iesirea oricarui client, al doilea i-a tinut sub amenintarea pistolului automat pe soferul si insotitorul automobilului bancii, alti doi au inceput sa transfere in viteza sacii cu bani din Skoda Station intr-un taxi Moskvici pe care il sechestrasera, iar al cincilea membru al bandei a ramas la volanul taximetrului, cu motorul pornit. Practic, operatiunea nu a durat mai mult de doua sau trei minute, dupa care toti cinci s-au suit in Moskvici si au parasit locul in viteza. Pe malul Dambovitei, in apropiere de moara Ciurel, "banditii" au abandonat suma de 130.000 lei, in hartii de 1 leu, 5 si 10 lei, care au fost gasiti de cetateni si predati organelor de stat. Continuandu-si drumul, banditii au abandonat masina in str. Dr. Anibal Teohari, cartierul Panduri, lasand in interiorul ei suma de 213.000 lei, in bancnote mici, legate in pachete destul de voluminoase, si au fugit mai departe, cu restul de 1.335.000 lei. Organele de militie au fost date de-o parte si cercetarea nemaipomenitului caz a fost asumata de Securitate. La 17 septembrie 1959, principalele personaje implicate in cel mai indraznet hold-up din istoria Romaniei postbelice, erau arestate: 1. Alexandru Ioanid (Herman Leibovici), fost locotenent-colonel de militie si sef al Directiei Militiei Judiciare pe tara, membru de partid, (nascut la 17 noiembrie 1920). Casatorit, o vreme, cu sora sotiei lui Al. Draghici, ministrul de interne. 2. Paul Ioanid, (Paul Leibovici), inginer, profesor universitar, cu studii de doctorat la Moscova, sef de catedra la Academia Militara, membru de partid, nascut la 24 martie 1923). 3. Igor Sevianu, (Igor Herscovici), inginer aviator, fost locotenent de militie pana in anul 1951, membru de partid (nascut la 31 octombrie 1924). 4. Sasa Musat (Abrasa-Sasa Glanzstein), profesor universitar de istorie, (nascut la 26 august 1924), activist al Cabinetului Orasenesc de Partid, var cu Florica, sotia lui Emil Bodnaras.. 5. Monica Sevianu, nascuta Alfandari, fosta Abraham dupa primul sot, de profesie ziarista, (nascuta la 11 iunie 1923). 6. Haralambie Obedeanu, (Harry Lazarovici), (nascut la 19 septembrie 1928). Pana in anul 1956 a fost ofiter la MAI, redactor la "Scanteia", apoi, pana la 1 ianuarie 1959, decan al Facultatii de Ziaristica la Academia "Stefan Gheorghiu", membru de partid. Simultan sau imediat dupa acestia au mai fost arestate inca 17 persoane, socotite "complici si favorizatori", aproape toti de origine evreiasca: Anita Ioanid, Nora Einhorn-Obedeanu, Zigmund Stahl, Michael Sevianu-Hersovici, Janina Nenberger, Isac Feins, Iosif Glanzstein, David Leibovici-Ionascu. Ita Alfandari, Itic Rosenberg, Pierette Sevianu, etc. Cumnatul tartorului securist Alexandru Draghici Principalul organizator al jafului, scrie fostul colonel Adrian Horascu, a fost colonelul de militie, trecut in rezerva, Ioanid Alexandru, zis Lica, pe numele lui adevarat Grumberg. De mentionat ca toti evreii care au intrat in militie si in general in Ministerul de Interne erau "sfatuiti" sa-si schimbe numele, romanizandu-l. Tatal lui Ioanid Alexandru, batranul Grumberg, avea pe strada Izvor, colt cu Alexandru Odobescu, o tipografie, "Tipografia Marvan", si in afara lui Alexandru mai avea un fecior, Paul Grumberg, romanizat si el prin adoptarea numelui Ioanid. Alexandru, care se nascuse in Bucurestiul anilor '30, este incadrat ca civil la serviciul pasapoarte, inca de tanar. Cand s-a hotarat ca acest serviciu sa treaca la Ministerul de Interne, s-a pomenit imbracat in uniforma, primind gradul de locotenent major. In urma casatoriei cu cumnata lui Alexandru Draghici, pe atunci Ministru de Interne, casatorit cu sora sotiei lui Ioanid, ambele surori instalate in fruntea cadrelor din C.C. al PMR, Alexandru Ioanid este trecut la IGM - Inspectoratul General al Militiei - cu gradul de capitan, ajungand intr-un an colonel si... directorul Militiei Judiciare pe intreaga tara. Inconjurat numai de evrei, numiti in functii importante - printre care si ajutorul sau, colonelul Serban Samson, doctor in drept, subdirector al Judiciarului pe intreaga tara - colonelul Ioanid Alexandru avea puteri depline si acces nelimitat la Ministrul de Interne, cumnatul sau, Alexandru Draghici, la generalul Staicu Stelian, seful IGM, cat si la generalul Aurel Filip, seful Militiei Capitalei. Ajunsi aici, sa deschidem o paranteza despre ascensiunea lui Aurel Filip, un general nestiutor de carte, si el cumnat cu un alt mare conducator din acea vreme, Emil Bodnaras. Inainte de razboi locuia la Iasi si era de profesie... talhar. Jefuia negustorii si taranii care veneau la targ, luandu-i de gat direct din caruta, fiind inzestrat cu o forta herculeeana. Banii pe care ii fura astfel ajungeau in visteriile P.C.R., aflat pe atunci in ilegalitate. Odata ajuns la putere, partidul l-a numit intr-o functie importanta din militie pe fostul talhar, cotat acum drept ilegalist, cu toate ca dosarul lui, cu cazier cu tot, se afla si acum in arhivele Militiei Capitalei. Dar, cum in aceasta functie ii trebuiau si studii superioare, tot partidul l-a ajutat ca, intr-o saptamana, sa absolve Facultatea de Drept! De liceu nu se stie nimic. Se stie insa ca in randul militienilor era poreclit Generalul-Soldat sau Soldatul Filip!... Ordin: Puneti telefonul lui Ioanid sub ascultare! Tot in acel timp au inceput sa apara manifeste sub forma de fluturasi, scrise de mana si multiplicate la sapirograf, avand caracter antiguvernamental, instigandu-i pe romani la revolta. Aceste manifeste au fost duse la laboratorul de grafologie din Directia speciala, unde director era colonelul Zambeti, bun prieten cu Alexandru Ioanid. Zambeti a recunoscut din primul moment scrisul amicului sau. Banuielile i-au fost confirmate si de expertiza grafologica. Cazul este raportat imediat ministrului de Interne, Alexandru Draghici. Draghici asculta vorbele lui Zambeti si nu-i vine sa creada. Ordona totusi interceptarea convorbirilor telefonice ale cumnatului sau. Nimeni nu facea insa vreo legatura intre Ioanid si jefuirea masinii bancii. Ancheta hold-up-ului ajunsese intr-un punct mort. Dupa verificarea tuturor infractorilor cu mod de operare asemanator, se ia hotararea disperata de a se controla imobil cu imobil, abandonandu-se orice munca in alte sectoare din militie. Asa se face ca echipele de control, intrand din casa in casa si din apartament in apartament, ajung si in blocul lui Paul Ioanid, fratele ex-colonelului Alexandru Ioanid, urmarit de filaj, avand postul telefonic ascultat, sub prezumtia conlucrarii cu un serviciu, secret strain! Ingrijorat, mezinul ii telefoneaza fratelui mai mare: "- Mai Lica, in bloc la noi vine o echipa de securisti si de militieni si il ia la intrebari pe fiecare. Au fost si prin alte blocuri, ce zici?! - Fii linistit, fii pe pace, eu sunt tot timpul printre ei, n-au aflat inca nimic, iar alea sunt puse bine, in pod la Herscovici, pe Enachita Vacarescu!" Discutia a fost inregistrata. Alertate de raportul serviciului de ascultare, autoritatile ordona o descindere la adresa mentionata de Alexandru Ioanid. Se asteptau sa gaseasca aici o tipografie clandestina. Surpriza lazii din pod In locuinta lui Herscovici, anchetatorii nu au gasit nici o tipografie clandestina. Au descoperit insa, in podul casei, o lada de campanie in care se aflau suma de 800.000 lei, mastile si armele folosite la jefuirea masinii bancii. Herscovici recunoaste ca lada a fost adusa de catre fratii Ioanid, dar ca nu are cunostinta de continut. A fost imediat arestat, acuzat de tainuire. Urmeaza o descindere pe strada Nicolea Iorga, unde locuia Alexandru Ioanid, intr-o vila superba, fosta resedinta a ambasadoruui Frantei. Suspectul recunoaste totul, grabindu-se sa dea o tenta politica jafului: banii, declara el, fusesera luati pentru finantarea evreilor care urma sa paraseasca tara. Colonelul Adrian Horascu nu crede aceasta justificare. In amintirile sale despre "marele jaf", el sustine ca Ioanid fusese vazut seara de seara prin restaurante, cheltuind 200.000 de lei cu prietenii lui devotati, complici la lovitura. El insusi i-ar fi intalnit la restaurantul Ambasador, cu o numai saptamana inainte de arestare, pe toti sase la o masa, fiind chiar invitat sa li se alature la un pahar. Arestati cu totii, "gangsterii" recunosc toate invinuirile. Cavaler, Alexandru Ioanid declara ca el este principalul autor al atacului. Ba marturiseste chiar ca ar mai fi participat si la o alta "lovitura", asupra Bancii din Timisoara, pe vremea cand era inca ofiter activ de Militie. Atacul talharesc din Giulesti nu a provocat moartea nimanui, iar prejudiciul a fost recuperat in totalitate. Totusi, la 23 noiembrie 1959, Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu si Sasa Musat au fost condamnati la moarte. Pedeapsa capitala a primit-o si Haralambie Obedeanu, desi el nu participase efectiv la atac. La 18 februarie 1960, cei cinci barbati au fost executati la inchisoarea Jilava, in "livada cu pruni". Monica Saveanu a fost condamnata la munca silnica pe viata, sentinta comutata la 25 ani de inchisoare. Mai tarziu, in urma unui decret dat de Ceausescu, este amnistiata si pleaca definitiv din tara, stabilindu-se in Israel. Nora Obedeanu a petrecut si ea cateva luni in puscarie, dar nu a fost condamnata. Dupa eliberare, a emigrat in Statele Unite. Marturii contradictorii Marturiile fostului colonel de Militie Adrian Horascu, publicate in revista "Lumea libera" din New York, au avut un ecou neasteptat in Israel. Revista "Minimum" a lui Alexandru Mirodan, care apare la Tel Aviv, a invitat pe cei ce stiu ceva despre "memorabilul caz" petrecut la Bucuresti in 1959 sa dezvaluie adevarul. Prima reactie a venit din partea lui Eugen Szabo, un fost colonel cu functie inalta in organigrama Securitatii. "Intamplarea face sa cunosc pe unii din �jefuitorii� dubei, scrie fostul colonel. "Erau oameni lipsiti de orice spirit de aventura, cu functii importante si salarii bune, �atasati regimului� cum se spunea pe atunci. Nimeni din cei care ii cunosteau n-a acceptat versiunea oficiala a acuzatiilor ce li se aduceau. Se punea intrebarea: de ce sa fi savarsit acesti oameni un asemenea act de gangsteri? Colonelul Alexandru Ioanid cunostea foarte bine metodele Militiei si pe cele ale Securitatii, era clar pentru el ca participantii la un asemenea jaf vor fi descoperiti dupa foarte putin timp. Este complet ilogic ca �jefuitorii� sa-si fi pus viata in pericol pentru a-i putea ajuta pe evreii care doreau sa plece definitiv din tara. Dupa cum este o aberatie pentru acele vremuri ca cineva sa fi putut cheltrui in cateva saptamani 200.000 lei la chefuri, fara sa fi atras atentia asupra sa, stiut fiind ca Militia nu ducea lipsa de informatori in randul personalului restaurantelor. Relatarea unui oarecare fost colonel de militie Adrian Horascu, aparuta in "Lumea libera" din New York, care s-ar fi ocupat de cercetarea cazului, m-a umplut de suparare." M. N. din Tel Aviv, o ruda apropiata a lui H. Obedeanu, a trimis si el redactiei un soi de protest impotriva publicarii marturiei fostului colonel Horascu: "Intreaga ancheta asupra acestui caz a fost facuta de celebra Securitate, si nu de Militie. Prin urmare, autorul care se declara fost colonel de Militie, minte. Cateva lucruri cunoscute doar de mine: Harry Obedeanu a fost arestat in afara casei in care locuia. In toiul noptii, agentii Securitatii au intrat in apartamentul unde sotia si copiii lui Obedeanu dormeau si i-au trezit. Au prezentat un pachet cu bani pe care pretindeau ca l-au gasit in casa si au pus-o pe sotia lui Obedeanu sa semneze ca s-au gasit bani in casa. Nora Obedeanu a fost arestata atunci �pentru cercetari� si a ramas in detentie vreo doua luni. Nu i s-a vorbit de jaf, ci despre discutiile politice purtate in casa. Abia dupa eliberare a aflat despre furtul de la banca si despre arestarea sotului ei. Obedeanu a avut un avocat din oficiu. In actul de acuzare, un paragraf specifica faptul ca jaful fusese facut din motive sioniste, cu scopul obtinerii unor mari cantitati de bani cu care sa fie ajutati evreii emigranti, dar in ultima clipa aceasta acuzatie a fost stearsa. Tot procesul a durat jumatate de zi, bineinteles in secret si fara public. Acuzatii au repetat ceea ce anchetatorii i-ai invatat sa spuna." Acelasi M.N. denunta si faptul ca "reconstituirea" filmata de Securitate fusese, in realitate, o "facatura": "Casa lui Harry Obedeanu fusese sigilata, dar, pentru filmare, a fost redeschisa si mobilata cu covoare, tablouri si mobila luxoasa, sa se dovedeasca, intre altele, huzurul �dusmanilor poporului�." Simelia Calin si Rebeca Klapholtz, surorile lui Lica si Paul Ioanid l-au acuzat si ele pe fostul colonel Horascu de relatari "mincinoase si abjecte": "Totul a fost o inscenare. Este greu de crezut ca un savant ca Paul Ioanid si un colonel de militie ca Alexandru Ioanid, seful Sectiei judiciare pe tara, care stiau prea bine care era riscul unei asemenea fapte si care erau bine situati, sa dea o asemenea lovitura. Am apelat la dl. Balaceanu, presedintele Baroului Avocatilor, care, primindu-ne in audienta, ne-a spus cu tot regretul ca a primit dispozitii sa nu dea nici un avocat pentru aparare, caci procesul se tine la Tribunalul Militar cu usile inchise si cu avocati din oficiu. Am fost in audienta si la Chivu Stoica, secretarul Prezidiului Marii Adunari Nationale. Nici un raspuns, tacere. Atunci l-am angajat pe avocatul Holban, care lucrase la sectia judiciara a Ministerului Afacerilor Interne, dar el nu a putut face nimic pentru apararea fratilor mei. Cu toate acestea, avocatul Holban a putut afla, prin legaturile lui, cum s-a desfasurat procesul, acuzatia si verdictul. El a aflat titlul dosarului de acuzare: "Lovitura antinationala si antistatala" si ca procesul se afla sub controlul direct al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La proces, Paul Ioanid a facut un rechizitoriu al politicii antisemite a regimului impotriva intelectualitatii evreiesti." Varianta Monicai Sevianu Cetateanul israelian Paul Lupascu, fost ziarist la "Scanteia", organul de presa central al Partidului Comunist Roman, fusese coleg de redactie si prieten cu Harry Obedeanu. Si el s-a simtit obligat sa "rupa tacerea": "Cred ca sunt dintre putinii, ramasi in viata, care pot relata adevarul despre aceasta actiune atat de inexplicabila si lipsita de sens. Informatiile le posed direct de la persoane a caror buna credinta e indiscutabila: Monica Sevianu, participanta directa la jaf, si Nora Obedeanu, sotia lui Harry Obedeanu. M-am intalnit cu ele in primavara anului 1976, cu prilejul primei vizite facute in Israel. Monica Sevianu care, din pacate, a decedat in 1977, in urma unui atac cardiac, era o femeie foarte inteligenta, cultivata, un om invatat sa lupte cu viata. Ea personal a avut legaturi cu miscarea sionista, ceea ce explica faptul ca a plecat inainte de razboi in Palestina, a trait se pare intr-un kibut, de unde a revenit in Romania dupa 23 august 1944. Monica mi-a confirmat ceea ce de altfel stiam din Romania: Igor Sevianu, Monica Sevianu, Sasa Musat, Lica Ioanid si Paul Ioanid au jefuit Banca din Giulesti; Harry Obedeanu nu a participat direct la jaf, ci numai la pregatirea lui. Obedeanu care era prieten apropiat cu Paul Ioanid, a fost atras in actiune de Igor Sevianu, care a fost principalul initiator. Ideea de infaptui jaful a fost a lui Igor Sevianu (Gugu), actiunea a fost determinata de faptul ca atat Igor cat si sotia sa, Monica Sevianu, nu mai aveau slujbe de multa vreme (traiau impreuna cu cei doi copii din ceea ce castiga Monica din lectii de ebraica). Inainte de a constitui grupul de actiune, Igor si Monica Sevianu au studiat terenul, circulatia, orele la care duba BNR transporta banii etc. Au luat legatura chiar si cu un fost spargator de banci, devenit dupa razboi �om cumsecade�, care insa a refuzat sa se bage. Cei doi soti au discutat si cu un prieten al lor, un anume Ionescu, care lucra la Ambasada Romaniei la Varsovia. Monica Sevianu mi-a marturisit ca, dupa parerea ei, organele de securitate si de militie n-au avut nici un merit in descoperirea autorilor jafului, denuntul pornind de la Ionescu. De altfel si Ionescu a avut de suferit, fiind invinuit ca nu a facut denuntul imediat dupa ce a fost contactat de Sevianu. In ceea ce priveste scopul urmarit, Monica Sevianu mi-a marturisit ca membrii grupului aveau in vedere o fuga in strainatate pentru care incepusera tratative cu un ofiter de aviatie si ca banii furati ar fi urmat sa fie folositi pentru cumpararea de obiecte de valoare (tablouri, covoare, icoane, bijuterii etc.). In ceea ce priveste caracterul politic al jafului, Monica Sevianu mi-a spus ca cei sase acuzati au facut marea greseala de a accepta sa dea actiunii o culoare politica, respectiv sionista, cursa intinsa de organele anchetatoare, sperand ca astfel vor determina interventii din strainatate, ceea ce le-ar fi usurat situatia. Nora Obedeanu mi-a povestit ca in timpul cercetarilor, in cele doua luni cat a fost arestata, i s-a aratat o declaratie a sotului ei, al carui scris inimitabil l-a recunoscut, in care acesta scria, negru pe alb, ca a avut, ca si ceilalti membri ai grupului, conceptii sioniste si a actionat in acest sens tot timpul, inclusiv prin participarea la jefuirea Bancii..." Rudele condamnatilor denunta inscenarea antisemita Marturiile lui Paul Lupascu si Adrian Horascu le-au infuriat pe Nora Obedeanu, sotia lui Harry Obedeanu, pe Sanda, fiica acestora, si pe Rozina Baru, sora lui Harry, toate trei astazi cetatene israelience. Ele au trimis revistei "Minimum" din Tel Aviv un protest in care ii acuza pe Lupascu si Horascu, "vechi colaboratori ai regimului comunist", daca nu chiar ai Securitatii, de dezinformare si falsificare a realitatii. Ambii au biografii dubioase si tocmai ei sunt cei care aduc marturii destinate sa confirme teza oficiala comunisto-securista dupa care "Banda lui Ioanid" a comis jaful si a marturisit. Or, se stie ca victimele Securitatii supuse torturii si anchetei indelungate recunosteau, pana la urma, orice invinuire. "In cazul "Bandei lui Ioanid", scriu Nora, Sanda si Rozina, autoritatile romanesti au fost "eficiente" si nu au lasat urme usor de cercetat de catre ziaristii interesati in descoperirea adevarului. Victimele, fratii Ioanid, Harry Obedeanu, Igor Sevianu si Sasa Musat au fost executati in graba, in timp ce multi membri ai familiile lor erau arestati ca sa nu poata interveni. Nora Obedeanu a fost arestata 80 de zile greu de uitat, desi nu a fost condamnata. De executia sotului a fost informata abia in 1961, si nu i s-a permis sa vada mormantul. Multi dintre membrii familiilor celor executati au emigrat din Romania si sunt accesibili jurnalistilor care doresc sa inteleaga evenimentele anului 1959 si sa separe minciuna de adevar. Noi nu am fost contactate, iar in ce-l priveste pe fostul colonel de Militie Horascu, el are tot interesul sa arate ca nu a fost un caine, ci un functionar care isi facea datoria sa apere tara de dusmanii evrei. Noi, care am trait afacerea Ioanid, credem (si nu cunoastem pe nimeni care sa stie adevarul), ca a fost o inscenare, nici macar unica in Blocul de Rasarit, cu fond antisemit clar. Ministerul de Externe al Israelului a vazut lucrurile in lumina lor clar antisemita, cand a decis sa ajute familiile victimelor sa scape de persecutie prin emigrare. In 1970 si 1971, Statul Israel a facut demersuri pentru ca membrii familiilor Ioanid, Obedeanu si Sevianu sa poata emigra. Credem ca detaliile "Afacerii Ioanid" vor ramane pentru totdeauna un mister." O marturie halucinanta vine si din partea lui Mose Grossfeld, azi cetatean israelian, fost sef al militiei judiciare al unei regiuni si adjunct al colonelului Alexandru Ioanid: Ioanid procura pasapoarte false pentru emigrarea unor evrei in Israel. "Era pe la miezul noptii, relateaza Grossfeld. Ma aflam in biroul lui Ioanid, fiind invitat dupa terminarea unei analize a muncii. A inchis usile, s-a asezat langa mine si mi-a spus: "Avem nevoie de bani pentru a-i ajuta pe evreii care s-au inscris pentru a emigra in Israel si au fost dati afara imediat din servicii, nu au din ce trai". In continuare mi-a spus: �Nu peste mult timp am sa mor, dar sa stii ca Ioanid a fost un evreu adevarat�. Am mai vrut sa-i pun intrebari, dar el a inchis discutia; lacrimi i-au venit in ochi, am plans impreuna." Iata intr-adevar o scena mai mult decat suprarealista, cu doi ofiteri superiori militieni evrei care varsa lacrimi, la miezul noptii, dupa o lunga sedinta de analiza a muncii, pentru cauza sionista. Intrebari fara raspuns Dosarul a fost inchis, insa misterul persista. Ramane o intrebare apasatoare: Ce anume i-a impins pe acesti evrei cu cariere stralucite, universitari si militari de elita, sa se arunce intr-o asemenea aventura mirobolanta? Au vrut "cei sase", asa cum au acreditat anchetatorii Securitatii, sa ajute cu banii talhariti, pe evreii care voiau sa emigreze si fusesera dati afara din servicii? Atacul bancii a fost expresia unui protest politic? Sau, pur si simplu, fapta unor nomenclaturisti evrei blazati? Povestea iese din parametrii istoriei si devine un caz de studiu psihologic. Romancierul D. R. Popescu, atras de subiect, se intreaba: "Fapt incredibil la acea data! Farsa? O poveste ticluita pentru a masca un scop enigmatic? O inscenare politica? Militia si securitatea timpului au inceput o vasta operatiune de depistare a infractorilor. Au fost facute peste 400 de arestari... Dar nici o pista nu se arata valabila, iar toate drumurile nu duceau niciunde! Pana la urma, totusi, faptasii au fost prinsi. Cum? Mister! Dar nu dezlegarea acestei taine este cheia romanului, ci imposibilitatea iesirii faptasilor din labirintul politic-social-moral in care de bunavoie si nesiliti de nimeni intrasera, inca din anii razboiului - deci cu mult inainte de a incapea in capcana actiunii temerare. Cei sase erau toti evrei, fapt ce da o oarecare nota aparte acestei intamplari. Cinci barbati si o femeie, sotia unui dintre cei cinci. Toti - membri de partid, unii cu functii importante pe linie de stat sau in organisme ideologice, stiintifice etc. Cei sase erau dintre ultimele persoane susceptibile de comiterea faptei... Facusera puscarie pentru convingerile lor comuniste, fusesera eliberati dupa 23 august, odata cu amnistia redactata de Patrascanu, fusesera decorati, ocupau functii importante in aparatul de stat, in militie, securitate, presa vremii... Au fost judecati si si-au recunoscut faptele. In afara femeii care a fost condamnata la o lunga detentie, ceilalti componenti ai echipei (in proces, "banda") au fost condamnati la moarte si executati. In fond, ne-am straduit, prin aceasta lucrare, sa dam un raspuns la o fireasca intrebare: cum a fost posibila transformarea unor indivizi ajunsi destul de inalt pe scara sociala a timpului, la antipodul conditiei lor? Cum se ajunge din demnitar... raufacator? "Banditii" sunt printre noi? Dr. Bratescu, sotul Taniei, fiica Anei Pauker, i-a cunoscut pe autorii jafului. Si el a incercat sa inteleaga cum a fost posibil ca acesti oameni, care aparent aveau totul, sa se lase antrenati intr-o asemenea aventura sinucigasa. Scrie prof. Bratescu: "S-au auzit opinii cum ca faptasii fusesera oameni cu ferme convingeri sioniste, lovitura data de ei fiind menita sa procure fonduri necesare inlesnirii emigrarilor in Israel. Ba unii credeau ca nu am fi avut a face atunci decat cu o inscenare de toutes pieces, pusa la cale de Securitate, urmarindu-se deopotriva intimidarea intelectualitatii disidente si stimularea antisemitismului. In legatura cu acest ultim aspect, este de remarcat staruinta cu care autoritatile au tinut sa aduca la cunostinta numele �adevarate� ale participantilor la pradaciune, intrucat toti acestia purtau de mai bine de un deceniu nume mai mult sau mai putin �romanizate�...Spectatorilor trebuia sa le intre bine in minte numele �autentice� si deci care era nationalitatea jalnicilor actori mimand episoade indoielnice din propria existenta, drept care ei au fost pusi sa-si decline repetat identitatea �reala�." Lasand la o parte propaganda vremii, profesorul Bratescu revine asupra motivatiilor psihologice ale autorilor: "Care este adevarul-adevarat in privinta atacarii dubei de catre banda lui Ioanid, a lui Sevianu sau, mai stiu eu, a lui Musat? Caci Sasa ar fi putut juca rolul de "teoretician" al incredibilei expeditii. Nu exclud eventualitatea ca, dupa o crancena experienta politica de-a lungul a aproape 20 de ani, strabatand, printre altele, si perioada demascarii �cosmopolitilor fara patrie� si a �asasinilor in halate albe�, Sasa Musat sa fi fost invadat pe nesimtite de ceea ce Freud a denumit �pulsiunea mortii�, care indeamna irezistibil la curmarea prin autodistrugere a suferintelor decurgand din imposibilitatea flagranta a realizarii pe plan vital. El si complicii lui s-au aruncat intr-o aventura absurda, care, de fapt, nu promitea altceva decat un final sinucigas. Doar Paul Ioanid parea ca nu se incadreaza in aceasta categorie a deziluzionatilor si disperatilor, intrucat avea o situatie de-a dreptul infloritoare, ca unic expert roman in materie de navigatie cosmica; se spune ca arestarea lui s-a produs pe aeroportul bucurestean de pe care trebuia sa decoleze catre Moscova, invitat fiind in URSS cu prilejul lansarii la 12 septembrie a primei rachete ce a coborat pe Luna. Dar cine mai poate sti ce colcaia atunci in sufletul lui Paul? Organele de partid si de stat s-au grabit sa atribuie comportamentului acestor oameni debusolati un sens cat mai josnic si sa-i reprime exemplar, uitand cu desavarsire ca in trecut ei servisera neconditionat o cauza care proclama eliberarea definitiva a intregii umanitati." Marturia profesorului Bratescu este edificatoare pentru fascinatia pe care acest caz a exercitat-o asupra imaginatiei colective: "Ani de-a randul, dupa anuntarea executarii condamnatilor din 1959, s-a intamplat sa mi se sopteasca cum ca ei n-ar fi fost impuscati, ci ca traiesc fie in detentie, fie chiar in libertate, undeva departe. Cineva mi-a spus ca tatal lui Sasa ar fi primit asigurari in aceasta privinta din partea autoritatilor. Ba chiar, nu de mult, altcineva mi-a declarat ca, trecand cu autobuzul, prin anii '60, pe una din strazile principale ale Capitalei, l-a vazut pe Sasa grabindu-se pe jos, in sens opus, dar a renuntat sa coboare pentru a-l cauta. De aceea, cred ca n-ar fi o prea mare surpriza pentru mine sa-l aud pe prietenul meu strigandu-ma intr-o buna zi, ca acum mai bine de patru decenii, la intoarcerea lui din Occident, si propunandu-mi sa intram la Mc Donald's, pentru a sta nitel de vorba..." Cel mai mare jaf al epocii comuniste a depasit limitele jurisprudentei si a intrat in legenda.

Tesu SOLOMOVICI