Dupa Asia Centrala (zona post-sovietica) si China, Coreea de Nord joaca un rol vital in strategia Washingtonului pe continentul asiatic. Desi mica geografic si lipsita de resurse naturale, Coreea de Nord ofera Statelor Unite, prin pozitia sa, sansa unica de a exercita presiuni politico-militare atat asupra aliatilor (Coreea de Sud sau Japonia), cat si asupra potentialilor rivali (China, Rusia). Planul initial al Administratiei Bush era acela de "a pune Phenianul la zid" si de a obtine astfel de la Coreea de Nord concesii complete. Intre timp insa, America a fost prinsa pe plan extern de cresterea considerabila si neprevazuta a insurgentei din Irak, iar pe plan intern de efectele dezastruoase, politic si economic, ale uraganului Katrina. Asa ca Administratia Bush a hotarat sa faca un pas inapoi in criza coreeana. Schimbarea s-a observat la "Tratativele celor sase" (SUA, Coreea de Nord, Coreea de Sud, China, Japonia si Rusia). Timp de un an de zile, negocierile au batut pasul pe loc din cauza deciziei americane de a trata criza din Peninsula Coreeana de pe pozitii de forta. "Efectul irakian" si Katrina l-au facut pe Bush sa renunte la tonul intransigent fata de regimul de la Phenian si sa adopte o atitudine mult mai diplomatica. Astfel, luni 19 septembrie 2005, tratativele celor sase s-au incheiat la Beijing printr-un acord care - cel putin temporar - scoate Coreea de Nord de pe agenda militara americana. In 1993, cand Washingtonul parea la un pas de o interventie militara in Coreea de Nord, Phenianul a acceptat sa-si treaca in "conservare" programul nuclear, in schimbul furnizarii de catre SUA a unor substantiale "ajutoare" in petrol si alimente. Americanii s-au mai angajat atunci sa construiasca doua mici reactoare nucleare care sa asigure curentul electric in Coreea de Nord. Este asa-numitul Cadru de intelegere ("The Agreed Framework") semnat de presedintele Clinton in 1994 cu autoritatile de la Phenian. Criza parea dezamorsata. Acest Cadru de intelegere a fost abandonat in 2001, imediat dupa venirea la putere a presedintelui George W. Bush. Noua administratie de la Washington a inclus Coreea de Nord in "Axa raului" si in asa-numitul "Nuclear Posture Review" ("Revizuirea situatiei nucleare"), care stabilea "tintele atomice" ale SUA. Desi Bush declara, la vremea respectiva, ca "Statele Unite nu intentioneaza sa invadeze Coreea de Nord", el adauga sibilinic ca "toate optiunile raman deschise". Asadar, si optiunea militara. Vicepresedintele Dick Cheney declara la randul sau, pe 19 decembrie 2003, in "Knight Ridder": "Am fost insarcinat de presedinte sa fac foarte clar faptul ca noi nu negociem cu nici una din tiraniile de pe fata Pamantului. Nu vom negocia, deci, cu �Axa raului�. O vom infrunta." In replica, Coreea de Nord s-a retras imediat din Tratatul de Neproliferare Nucleara, expulzand inspectorii internationali si punand in functiune reactorul de la Yongbion. Prin abrogarea acordului, Coreea de Nord nu a mai primit petrolul promis. James Morris, de la "World Food Program", a estimat la 5 milioane numarul nord-coreenilor amenintati de foamete. Un diplomat nord-coreean a caracterizat plastic situatia pentru "Knight Ridder": "Americanii ne cer sa ne dezbracam de haine si sa iesim afara in vifornita fara palton. Promitandu-ne ca ne vor da, candva, unul. Trebuie sa precizam ca statul Coreea de Nord dispune de un arsenal atomic: atat de bombe nucleare, cat si de rachete strategice , cu raza mare de actiune. Coreea de Nord poate lovi oricand nuclear nu numai Coreea de Sud, dar si bazele americane din Japonia, precum si intreaga coasta de vest a SUA." Intre timp, americanii si-au sporit prezenta pe Insula Guam, in vederea ordinului de bombardare a reactoarelor nord-coreene, iar, in California, forte armate importante se pregatesc de lupta, exersand un scenariu privind un conflict in Peninsula Coreeana. Timp de trei ani, Washingtonul a refuzat categoric sa discute direct cu liderii de la Phenian. Administratia Bush repeta ca "SUA nu se lasa santajate", ca "SUA nu recompenseaza comportamentele politice urate". In ultimele luni, insa, prioritatile americane s-au schimbat dramatic. Negociatorii americani au fost atat de interesati sa dezamorseze criza din Peninsula Coreeana incat au acceptat extinderea tratativelor cu Phenianul in cadrul negocierilor celor sase la sfarsitul lui august a.c. China, marea protectoare a Coreei de Nord Semnand "Acordul celor sase", Statele Unite accepta o serie de conditii pe care anterior Casa Alba le respinsese cu tenacitate. Duminica - 18 septembrie 2005 - negociatorul sef american, Christopher Hill, a anuntat ca Administratia Bush aproba principiul, redactat de partea chineza de la tratative, de a "respecta dreptul Coreei de Nord la utilizarea pasnica a energiei nucleare". Potrivit lui "New Yok Times", China ar fi exercitat presiuni politice pentru ca Phenianul sa accepte, la randul sau, o serie de conditii formulate anterior, ultimativ, de americani. Prin aceasta intelegere - care indeparteaza pericolul confruntarii armate - Coreea de Nord se angajeaza "sa abandoneze orice program nuclear militar si sa se reintoarca la Tratatul de Non-Proliferare (NPT), sub controlul Agentiei Internationale de Energie Atomica (IAEA)." In schimb, Statele Unite promit sa "nu atace sau invadeze" Coreea de Nord si sa faca eforturi pentru "normalizarea" relatiilor cu Phenianul. Intelegerea mai include si unele vagi promisiuni de "cooperare economica in domeniul energiei, comertului si investitiilor bilaterale sau multilaterale". In plus, Coreea de Sud se angajeaza sa ofere doi megawati energie, pentru a ajuta Coreea de Nord in cazuri de extrema urgenta. Desigur, tensiunile sunt inca departe de a fi complet depasite. Intre Washington si Phenian continua un fel de joc de-a soarecele si pisica, ficare cerand ca celalalt sa dea mai intai o dovada de buna credinta. Secretarul de stat Condoleezza Rice a afirmat, recent, ca nu se pune problema construirii unui reactor nuclear pentru electricitate, atat timp cat Coreea de Nord nu-si distruge intreg arsenalul atomic. La randul lor, nord-coreenii sunt convinsi ca doar armele nucleare ii pazesc in mod eficace de o invazie americana. Ministrul de Externe nord-coreean afirma: "Statele Unite nu trebuie nici macar sa viseze la dezarmarea nucleara unilaterala a Coreei de Nord, inainte de a construi cele doua reactoare promise prin intelegerea de la Beijing. Ca proba fizica a instaurarii unui climat de intelegere in Peninsula." Intelegerea celor sase, o pilula amara pentru Administratia Bush Mai multi comentatori au subliniat ca actuala intelegere a celor sase nu difera prea mult de "Agreed Framework", acordul incheiat de presedintele Clinton in 1994. Practic, Coreea de Nord recapata petrolul furnizat de Coreea de Sud, hrana din SUA, i se vor construi cele doua reactoare pentru electricitate si isi va "normaliza" relatiile cu Washingtonul. "Business Week" remarca tocmai acest lucru, in articolul "Bush Dusts off Bill�s Pyongyang Playbook": "Bush&Co au luat in deradere angajamentul prin care Administratia Clinton se angaja sa nu atace Coreea de Nord - dar intelegerea celor sase include exact acelasi gen de promisiuni". "Wall Street Journal" se face ca nu observa pasul inapoi facut de Administratia Bush fata de perioada 2001-2004: "Va fi un triumf pentru diplomatia americana, indepartand astfel pericolul care plutea asupra Statelor Unite si aliatilor lor". Cotidianul proclama intelegerea - redactata de chinezi - drept un "minunat pas inainte" in "dezamorsarea" crizei coreene. Acelasi "Wall Street Journal", cu numai trei ani in urma (2002), sustinea cu mare entuziasm hotararea Administratiei Bush de a se confrunta cu Coreea de Nord, precum si includerea acestei tari in "Axa raului". Non-proliferare cu dublu standard Non-proliferea armelor de distrugere in masa, precum si asa-zisul razboi contra-terorismului, sunt justificarile la adapostul carora Washingtonul si-a promovat, dupa 2001, interesele strategice in diverse zone-cheie ale lumii. Ele au fost furnizate Administratiei Bush de grupul neo-conservator "Project for a New American Century" (PNAC) - care conduce actualmente politica externa si militara a Washingtonului. Statele Unite au urmarit constant cresterea presiunii in Peninsula Coreeana ca mijloc de a inlatura alti rivali: Uniunea Europeana, Japonia, Rusia, China. Toate aceste mari puteri concureaza cu SUA pentru a acapara Coreea de Nord, cea mai ieftina piata a muncii din lume (mana de lucru este extrem de ieftina), precum si coridor pentru transporturi. Totusi, in ciuda discursurilor vitriolante, americanii s-au aratat mult mai ingaduitori cu Phenianul decat au fost cu Bagdadul. Irakul a fost atacat pe baza "banuielii" ca ar dispune de arme de distrugere in masa - pretext care s-a dovedit ulterior complet nefondat. In cazul Coreii de Nord lucrurile sunt, insa, clare. Regimul de la Phenian se lauda, chiar, cu arsenalul sau neconventional. Dupa modelul stalinist, Coreea de Nord (care are mari dificultati economice - inclusiv alimentare), a investit masiv in programul sau nuclear. Astazi dispune de bombe atomice si de rachete cu raza lunga de actiune. Ba chiar le si exporta. Tocmai acest fapt i-a facut pe americani sa se gandeasca de doua ori inainte sa atace o tara care poate lovi nuclear Coreea de Sud, Japonia si coasta de vest a Statelor Unite. Iata de ce Phenianul se bucura de un tratament privilegiat fata de cel aplicat Bagdadului si chiar Teheranului. Dublul standard este evident. Coreea de Nord s-a retras ostentativ din "Nuclear Non-Proliferation Treaty" (NPT), dupa ce Washingtonul a abandonat "Agreed Framework". In plus, Coreea de Nord a facut public, intr-un mod cat se poate de explicit, ca reia fabricarea armelor nucleare. In fata acestei sfidari, SUA au reactionat cat se poate de prudent, iar dupa intelegerea de la Beijing, din 19 septembrie 2005, responsabilii americani vorbesc chiar de dreptul Coreei de Nord de a "utiliza pasnic energia nucleara". Iranul, in schimb, nu s-a retras din NPT. Si-a deschis total facilitatile nucleare inspectiilor internationale. Insista, insa, sa dezvolte un program nuclear in scopuri civile. Ceea ce Statele Unite refuza sa accepte, cerand, ultimativ, Consiliului de Securitate al ONU sanctiuni contra Teheranului. In timp ce Statele Unite cereau Coreei de Nord sa revina in NPT, iar Iranului sa renunte la imbogatirea uraniului, Washingtonul se facea ca nu observa faptul ca aliatii sai - Pakistanul sau India - isi dezvolta linistiti arsenalele nucleare. Iar Israelul nici macar nu a semnat Tratatul de Non-Proliferare. Fara ca SUA sa exercite vreo presiune in acest sens, asa cum solicita tarile arabe. Jocul geopolitic al Chinei in Peninsula Coreeana China a profitat de tratativele celor sase pentru a-si promova interesele geopolitice din zona Peninsulei Coreene. Beijingul a exercitat puternice presiuni asupra Phenianului pentru ca acesta sa revina la masa tratativelor, dar totodata a refuzat sistematic orice incercare de blocada economica contra Coreei de Nord. Mai mult: si-a extins investitiile in aceasta tara, de la 1 milion de dolari in 2003 la peste 200 de milioane de dolari in interval de un singur an (2004). Initiative pozitive fata de Phenian au venit si de la Seul. Presedintele sud-coreean Roh Moo-Hyun a continuat asa-numita "Sunshine policy" a predecesorului sau, si a oferit o serie de concesii economice vecinilor din nord, valorificand astfel mana de lucru foarte ieftina. Acest gen de masuri au impiedicat SUA sa aplice sa izoleze total Coreea de Nord. Chiar daca ar fi reusit sa obtina sanctiuni contra Phenianului, nu exista nici o garantie ca, fie China, fie alta mare putere, nu le-ar fi incalcat cu seninatate. Coreea de Nord a facut cunoscut faptul ca orice forma de blocada economica impotriva sa va fi considerata un act de razboi si va fi tratat ca atare. Toata aceasta evolutie a starnit unele disensiuni in cadrul Administratiei Bush. Disensiunile s-au manifestat intre adeptii masurilor dure, mergand pana la o invazie militara, si adeptii mult mai ponderati ai masurilor diplomatice. "Ulii" de la Pentagon - in primul rand neoconservatorii din PNAC - si-au manifestat nemultumirea fata de pasul inapoi facut de Administratia Bush prin semnarea intelegerii celor sase de la Beijing. Donald Rumsfeld a iesit la rampa, referindu-se intr-o conferinta de presa la ajutorul militar pe care China il acorda in continuare Coreei de Nord. El a cerut Beijingului sa exercite presiuni asupra Phenianului, determinandu-l sa accepte fara rezerve orice hotarare va lua ONU privind programele sale nucleare. La 30 mai a.c. vicepresedintele Dick Cheney a calificat, la CNN, Coreea de Nord drept o problema majora a Statelor Unite, si a declarat ca liderul Kim Jong Il este "una din cele mai iresponsabile persoane din lume". Ceea ce a infuriat, evident, Phenianul. Mai prudent, Bush a vorbit in ziua urmatoare despre Kim Jong Il, pe care l-a denumit diplomatic "Domnul Kim". Tonul sau era mai conciliant. Bush a concluzionat: "Am analizat abordarea diplomatica si pe cea militara a problemei, si sunt pentru calea diplomatica. Iar celor care ne cer sa utilizam forta ca sa rezolvam problema le-as spune ca, desi, repet, toate optiunile sunt pe masa, vom incerca totusi sa dezamorsam aceasta criza pe cale diplomatica." SUA insista sa implice Japonia Un alt actor important in jocul geostrategic din Peninsula Coreeana este Japonia. Deoarece China este potential cel mai mare adversar (economic si militar) al Statelor Unite, Washingtonul incearca sa o "flancheze", din timp, intre doua mari puteri: India, de o parte; Japonia, de cealalta. Condoleezza Rice a promis Indiei sprijinul Statelor Unite pentru a deveni, in scurt timp, o mare putere. Cel mai de nadejde aliat din regiune al Washingtonului ramane, insa, Japonia. Intr-un document american - "The United States and Japan: Advancing Towards a Mature Partnership", mai cunoscut ca "Raportul Armitage-NYE" - se scrie: "Japonia ramane cheia de bolta a prezentei americane in Asia. Alianta SUA-Japonia este un punct central in strategia de securitate globala a Americii". Si, mai departe: "Noi privim relatia speciala dintre SUA si Marea Britanie ca un model pentru alianta SUA-Japonia." Administratia Bush si neoconservatorii din PNAC au sustinut in Japonia regimul Junichiro Koizumi - care reprezinta de fapt factiunea militarista "Fukada" din "Liberal Democratic Party" (LPD). Factiunea "Fukada" a fortat cresterea cheltuielilor militare ale Japoniei. S-a opus recunoasterii Chinei de catre Tokyo, in 1972. Si a incercat sa elimine din Constitutia Japoniei orice prevedere pacifista. Koizumi, care apartine acestei aripi nationaliste, puternic sustinuta in SUA de neoconservatorii din PNAC, s-a indepartat considerabil de traditionala politica pacifista impusa Japoniei dupa cel de-al doilea razboi mondial. La sugestia Washingtonului, care, de patru ani, face presiuni mari liderilor de la Tokyo, cerandu-le sa joace un rol mai activ in regiunea Asiei de Nord-Est. Si, bineinteles, in Peninsula Coreeana. Asa se explica neasteptata redesteptare, in Japonia, a unor curente nationaliste si militariste. Guvernul Koizumi a autorizat tiparirea unor noi manuale de istorie, care elimina referirile la crimele comise de Armata nipona intre 1930 si 1940. Premierul a aprobat inceperea lucrarilor de forare in zona cu resurse petroliere a Marii Chinei de Est, zona revendicata de Beijing. Pentru prima data dupa mai bine de jumatate de secol, Japonia a trimis trupe in afara granitelor, participand la Coalitia din Irak. Statele Unite au tot interesul sa intareasca pozitia celui mai fidel aliat al lor din Asia. Implicarea Japoniei in geopolitica Peninsulei Coreene este doar o mutare intr-o partida mult mai mare, unde adversarul Washingtonul nu este Phenianul, ci Beijingul. Cabinetul Koizumi revendica insulele coreene Dokdo Ca o consecinta a sprijinului Administratiei Bush pentru nationalismul si militarismul LPD - mai ales a factiunii "Fukada" -, premierul Koizumi a inceput seria de revendicari teritoriale ale Japoniei, solicitand mai multe insule din zona coreeana. Astfel, Koizumi a stabilit ca, pe 22 februarie 2005, prefectura Shimane sa serbeze Ziua Takeshima. Takeshima este numele dat de japonezi unor insule numite de coreeni Dokdo. A doua zi, ambasadorul nipon la Seul a revendicat, intr-o conferinta de presa, insulele coreene. Insulele Dokdo/Takeshima sunt doar locuri stancoase, fara vreo valoare economica, dar care au capatat in timp o mare semnificatie simbolica pentru relatiile coreeano-nipone. Incorporarea lor de catre Japonia, in 1905, a fost prologul colonizarii intregii Corei, in 1910. Coreeni nu au uitat perioada crancena de ocupatie japoneza. Dovada: marile demonstratii anti-japoneze din aprilie 2005, in care steagul nipon a fost ars. Reorganizarea militara a bazelor americane din Asia de Nord-Est, cooperarea high-tech SUA-Japonia in domeniul apararii; incurajarea de catre Washington a Japoniei de a juca un rol geopolitic mult mai evident; sprijinul SUA pentru ca Japonia sa capete un loc permanent in Consiliul de Securitate (si prin aceasta dreptul de veto); sustinerea pentru o noua Constitutie a Japoniei, care sa elimine o serie de prevederi de securitate, considerate acum de Casa Alba drept "prohibitive" - toate acestea arata ca Statele Unite incearca sa foloseasca conflictul cu Coreea de Nord ca parte a unui conflict mult mai larg, cu China. Viitoarea sa mare rivala, dupa disparitia URSS. Tinta, pe termen lung, a Washingtonului nu este in realitate Phenianul, ci Beijingul. Un nou razboi in Peninsula Coreeana ar permite SUA sa hartuiasca din timp si China. Deocamdata insa, sub imperiul "efectului irakian" si al Katrinei, Washingtonul a facut un pas inapoi.

Vladimir ALEXE