Ioan GROSAN 

Cand am aflat acum cateva luni ca Alexandru Paleologu are cancer, mi s-a strans inima. Ma gandeam ca nu cumva bunul Dumnezeu, intr-unul din misterioasele Lui acte, sa-l pedepseasca pe Conu Alecu, pentru ca a fost toata viata sa un incurabil bon-viveur, cu suferinte atroce pe ultimii metri. (Tot asa, cand am aflat ca Emil Cioran are Alzheimer, m-am gandit ca Domnul, in suprema Lui ironie, o ironie de Vechi Testament, si-o fi zis: "Unde i-a placut cel mai mult lui Cioran asta, care s-a indoit mereu de Mine? Unde a crezut el ca e Paradisul? La Rasinari? In copilarie? Apai, ia sa-l trimitem Noi in copilarie!"). De data asta, Cel de Sus s-a milostivit si nu i-a dat lui Alexandru Paleologu - cel putin asa mi s-a spus - mai mult decat putea duce. L-a lasat lucid, cu aceeasi admirabila pofta de a intelege lumea si a o savura - chiar cand lumea din jur era de o prostie feroce - si ne-a dat si noua sansa de a o savura impreuna cu el. Dovada interviurile din aceasta perioada, mustind de spiritualitate, de observatii si "panseuri" memorabile, de o exemplara, reconfortanta seninatate. O sueta cu acest lord al literelor romanesti care, fara sa-si piarda surasul interior, a trecut din interbelic direct in intermundiile lagarelor comuniste, era intotdeauna o sarbatoare. Conu Alecu nu acapara masa si conversatia aferenta, cum faceau altii care aveau infinit mai putine de spus decat el, ci, cu pipa sa proverbiala in coltul gurii, te asculta atent si-abia dupa ce-ti terminai ideea, replica, intervenea si el, nuantat, niciodata agresiv, ca si cum ar fi vrut sa dea senzatia ca are de invatat din orice, chiar si din derapajele unora prea infocati. Eventualele mitocanii le sanctiona prin tacere, o tacere grea, cand se retragea in sine si-l lasa pe ciumete singur si dezorientat pe campul de lupta. Rareori in viata mea am intalnit un om in prezenta caruia sa te simti atat de bine; era - sa mi se ierte imaginea - ca si cum ai fi intrat in "campul" unui imens si benefic OZN. � bon-viveur, adieu!