Toader PALEOLOGU 

Pe 14 iulie Nicolas Sarkozy, ministru de Interne si sef al partidului de guvernamant din Franta, s-a ilustrat printr-o noua impertinenta bine tintita la adresa presedintelui Chirac. Lasand televizorul inchis in timpul discursului prezidential, el a explicat celor cativa jurnalisti adunati in biroul sau ca acest exercitiu instituit de Mitterrand nu prea mai are rost cand mai toti francezii sunt plecati in vacanta si oricum plictisiti de pisalogeala politica. Or, toata lumea isi aduce aminte ca in urma cu exact un an Chirac a declarat in legatura cu ministrul sau ca "eu decid, iar el executa". Cu alte cuvinte, Sarkozy n-avea decat sa taca din gura daca vroia sa ramana ministru. Acuma il vedem insa pe acesta din urma savurand o delicioasa razbunare intorcand presedintelui o invitatie indirecta la tacere. Mai mult, in 2004 Sarkozy a fost obligat mai intai sa lase Ministerul de Interne pentru cel al Finantelor, iar apoi sa paraseasca guvernul pentru a accede la functia de presedinte al Uniunii pentru o Miscare Populara. Chirac hotarase ca cele doua pozitii erau incompatibile. Or, dupa palma primita cu ocazia referendumului asupra Constitutiei europene, acelasi Chirac s-a vazut constrans sa-l reinvite pe popularul Sarkozy la carma ministerului atat de drag inimii sale. Caz unic in istoria Republicii a Cincea, Sarkozy este asadar deopotriva vioara intai a guvernului si sef al partidului majoritar, premierul Villepin servind, la urma urmei, de paratrasnet impotriva pierderii de popularitate. Si, dupa cum putem constata, el isi permite luxul unor mici revanse pline de rafinament. Dincolo de anecdoticul unor asemenea intepaturi, cazul Sarkozy ridica problema transformarilor de cultura politica din Franta. Mai exact, este vorba de metamorfoza gaullismului. Evident, orice curent politic bazat pe harisma personala a unui lider exceptional se confrunta cu inevitabila chestiune a "tradarii" mostenirii sale spirituale. Intr-un anume sens, gaullismul a fost "tradat" de indata ce de Gaulle a parasit scena istoriei. Cu toate acestea, pompidolismul este o forma mai "terre-�-terre" a gaullismului si a continuat marile linii ale politicii gaulliene prin adaptarea la realitatile anilor '70. Cariera lui Chirac este, desigur, mult mai deconcertanta, in primul rand prin lungimea ei, omul aflandu-se in cercurile puterii inca din anii '60. Asta a permis, fireste, acumularea unor luari de pozitie care cu greu pot fi armonizate intre ele. Exista, e drept, un ton gaullian in multe din discursurile lui Chirac, el intelegand sa joace cu maestrie pe coarda sensibilitatii si mandriei nationale. Dar adevarata reteta a politicii chirachiene pare a fi poza gaulliana combinata cu pragmatismul mitterrandian. Ca si rivalul sau din anii '80, Chirac este un artizan al supravietuirii politice. Fara a fi mai putin ambitios, Sarkozy are un set de idei politice mult mai clar definit decat Chirac. Nu este vorba aici de "convingeri", lucru subiectiv la urma urmei. Cine poate spune care este gradul de adeziune interioara fata de idei si valori din partea unui politician? In schimb, parcursul politic al lui Sarkozy pare cel putin a fi dintr-o singura bucata. Intrebarea este in ce masura noul sef al fostului partid gaullist, care a inghitit intre timp pe liberali si pe centristi, mai este fidel gaullismului. Solutia mea pentre rezolvarea acestei enigme trece printr-un detur istoric de care putina lume e constienta. Printre precursorii politici ai generalului de Gaulle cel mai interesant este Andre Tardieu, de care noi romanii, cel putin, ar trebui sa ne aducem aminte cu recunostinta, pentru ca el a desenat frontierele tarii noastre la conferinta de pace de la Versailles. Colaborator apropiat al lui Georges Clemenceau in timpul primului razboi mondial si mai ales dupa, Tardieu a ocupat cele mai importante functii ale politicii franceze in anii '20 si '30, inainte de a se retrage, dezgustat, in 1936. Stralucit lider al dreptei, el a teoretizat transformarea sistemului politic al Republicii a Treia prin intarirea Executivului, dreptul de dizolvare a Parlamentului si crearea unui mare partid conservator si liberal in genul torysmului britanic. In multe privinte curentul de idei initiat de Tardieu este un fel de gaullism "avant la lettre", lipsit insa de dimensiunea antiamericana a politicii lui de Gaulle. Mai mult, adevaratul mentor al lui Tardieu nu a fost Clemenceau, ci Theodore Roosevelt, presedinte al Statelor Unite intre 1901 si 1909. Avem, asadar, de a face cu un proto-gaullism pro-american, ceea ce ne permite sa inchidem bucla revenind la Sarkozy. Cu alte cuvinte, sarkozysmul nu mi se pare o simpla tradare a gaullismului, ci o revenire, poate inconstienta, la planurile de reforma ale lui Tardieu, acest mare om pe care o boala teribila l-a impiedicat sa joace un rol pe masura in lupta de rezistenta impotriva ocupatiei germane. Autor al unei carti despre Georges Mandel, alt colaborator al lui Clemenceau, Sarkozy s-ar putea sa aiba o constiinta obscura a acestei continuitati.