Asa cum am anuntat saptamana trecuta, in Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane a avut loc joi 7 iulie o premiera teatrala mai putin obisnuita: aceea a unui spectacol realizat de regizorul Alexandru Dabija pe texte ale poetului Ioan Flora, extrase din ultimul sau volum antum de versuri, "Dejun sub iarba". Cartea a aparut catre sfarsitul anului trecut la Editura Paralela 45. In distributia spectacolului de la MNLR s-au aflat Valeria Seciu, Coca Bloos, Ioana Flora si Mihai Calota. In continuare, un interviu cu Alexandru Dabija despre acest proiect. (D.C.) Alexandru Dabija, ai realizat un nou spectacol, de data asta la Muzeul National al Literaturii Romane: un spectacol pe care l-am asteptat cu justificata emotie, fiind vorba de poemele lui Ioan Flora, colegul si prietenul nostru, disparut la inceputul acestui an. Dupa intalnirea cu un om atat de prezent ca Ioan Flora, trebuie sa treaca un timp pentru ca sa te apropii de poezia lui. Dupa ce iei putina distanta - din pacate asa cum o luam acuma -, incepi sa-i citesti poezia intr-un anume fel. Fara nici un fel de ezitare pot spune ca este o poezie plina de continut, plina de adevar si surprinzatoare de la un punct incolo, tocmai cunoscandu-l foarte bine pe omul Ioan Flora. Deci apropierea de acest spectacol si ideea de-a face un spectacol de poezie a venit in primul rand din respectul pentru om si pentru memoria lui. Dupa aceea a fost concentrarea pe profunzimea si pe - hai sa zic asa, oximoronic - pe "spectaculosul discret" de care eu sunt indragostit si in teatru. Este un text extrem de profund, de placut si, la un moment dat, dupa ce-l spui, simti ca ti se aseaza intr-un loc de unde nu-l mai poti desprinde. Este o poezie extrem, extrem de valoroasa pentru cineva care vrea sa o spuna. Nu mai stiu cum e pentru lectura, pentru ca pentru mine e o poezie rostita de gura actorilor. Ioan Flora a lasat o opera poetica, in adevaratul sens al cuvantului. Ai ales cu buna cunoastere textele, ceea ce a facut ca spectacolul sa fie pregnant, expresiv, parca anume scris pentru gestul teatral. Nu este prima ta incercare de-a aduce poezia in scena. Da. Sunt destul de batran ca sa pot spune ca e al doilea. Am mai facut acum mai bine de douazeci de ani un spectacol dupa poemele lui Nichita Stanescu, la Teatrul Nottara. Era in el mult mai mult teatru. Eram si eu mai naravas, actorii erau mari (de exemplu George Constantin) si trebuie sa marturisesc ca nu l-am prea simtit. Evident, din pricina mea, nu din pricina poemelor. Acum sunt capabil, ca sa zic asa, si am si tupeul sa spun ca pentru mine un spectacol de poezie e mai tare decat o oarecare piesa de teatru. Munca la acest spectacol a fost grea si totodata foarte placuta. In seara asta nu s-a mai simtit acea tendinta a actorilor de a citi poezia cu exagerari rizibile, deseori grotesti. Exagerarile, cum le spui, se nasc in primul rand fiindca actorii sunt mult mai mult preocupati de propria lor imagine si de ei insisi. In al doilea rand, un lucru mult mai trist, marea majoritate a actorilor sunt inculti, intr-un fel care reiese vizibil intr-un spectacol de poezie. Incultura da un soi de nesimtire spirituala... Facand un asemenea spectacol, participi la apropierea poeziei de publicul cititor, care de cele mai multe ori a fugit grabit de ea, considerand-o ceva intre fizica nucleara si limba chineza. Ce limpezime are poezia lui Ioan Flora! Sau poezia lui Ion Muresan si Ioan Es. Pop, din care se va naste in curand un spectacol de Mihai Maniutiu. Posibil, dar cu atat mai important este, cred, cand ne bantuie postmodernismul si ne autoironizam, ne autocontrolam sa auzim poeme. Peste tot in lumea asta se rosteste poezie. La noi s-a rostit poezie, e adevarat, in conditii mai bune sau mai dificile sau patetice, dar s-a rostit. Cred ca trebuie sa revenim la rostitul poeziei. Nu stiu cata lume citeste o carte de poezie, nu stiu cata lume isi permite excursia reala a sufletului citind poezie, si nu o terapie sau o snobaraie, dar poeziile rostite sunt absolut convins ca se duc exact la tinta, unde trebuie. Eu am nevoie sa le aud, vreau sa aud actorii. Si actorii au o uriasa nevoie, publicul are nevoie de ele. Am simtit in seara asta ca si actorii au avut nevoie de poezia lui Ioan Flora Enorm! Si ar trebui vorbit cu ei. Este un exercitiu pentru ei. Ei spun de cele mai multe ori poezii, mecanic, asa cum deseneaza candidatii la arte plastice natura moarta. E ridicol. Nici la examenele de teatru nu s-a scapat de acest ridicol. O, nu, se spun in continuare fabule, legende, Cosbuc! E de-a dreptul distrugator! La ora asta, teatrul contemporan pe care-l iubesc, cel care se scrie in limba romana, in rusa, in engleza sau teatrul irlandez, pe care-l iubesc eu tare, este un teatru profund liric. Un teatru scris de poeti. Un teatru de profunda atitudine lirica, in care sunt personalitati poetice extrem de puternice care stiu ce spun, nu pun numai liniute de dialog, injurand, ci chiar vor sa spuna ceva lumii si o spun intr-un mod deosebit. De curand am vazut la Theatrum Mundi piesa lui Eugen Ionescu, "Viitorul e in oua", pusa in scena de Mihai Maniutiu. M-a fascinat lirismul modern al frazei. Al frazei in primul rand, nu al structurii dramatice, al frazei lui Eugen Ionescu - si tine cont ca suntem in 2005 si piesa e scrisa cam prin anii '50. In anii '50? Eu credeam ca-i scrisa cu putin timp inaintea mortii. Sa calculam cam cat de tarziu ajungem! Dar nu-i vorba de timp aici. Cred ca oricand ne putem apuca sa spunem poezii si asta e important pentru poezie, pentru artisti si pentru public. Alexandru Dabija, eu, una, n-as inchide un asemenea spectacol intr-un spatiu unic: l-as juca in parcuri, in cantine, in agore, in scoli, pe terase. O primarie cu mintea la locul ei, o functionarime culturala cu adevarat interesata sa aiba initiative in acest sens, ar culege tot timpul informatii, iesind din autismul nesimtitor. Nu stiu ce sa zic: am precautii foarte mari, inca ma domina ideea ca orice opera, cat de firava, daca incape pe mana functionarilor, poate fi foarte usor distrusa sau ideologizata. A, nu!, eu ma gandeam, ca omul naiv, la eternele subventii si recompense materiale care anima imediat un fapt artistic, facandu-l productiv si interesant. Pentru acest spectacol s-a primit subventie si, oricum, sunt in partea cealalta: e bine cand il vad si 60 de oameni, e chiar senzational. Am, de asemenea, convingerea ca se va mai juca de multe ori. Inchei, nu inainte de a spune ca tu si Mihai Maniutiu redati cu aceste spectacole privitorului un lirism pierdut nu de mult, dintr-o lene ciudata a mintii si a inimii.

Dialog realizat de Iolanda MALAMEN