Eugen SIMION 

Profesorul Nicolae Dumitru din Ploiesti a intocmit cu multa sarguinta si devotament o cronica a vietii culturale a judetului nostru si imi cere parerea asupra ei. O citesc cu interes, in manuscris, si aflu lucruri noi despre prahoveni si despre ambitiile lor culturale. Ambitii, fantasme vechi si diferite: societati literare, societati muzicale, reviste, cenacluri, filarmonici, teatre, mari actori si mari scriitori porniti din acest oras in care, dupa spusele unui mare poet, ironia subtire deturneaza crivatul iarna si descurajeaza pe tirani in toate anotimpurile anului. Nu stiu daca este asa, dar imi place sa cred ca deprinderea de a tachina (care este, in fapt, manifestarea cotidiana a spiritului ironic) s-a nascut la Ploiesti si ca ea nu se confunda cu zeflemeaua care nu-i decat forma joasa, primitiva a ironiei si pe care o cultiva doar cei care n-au citit cum trebuie pe I.L. Caragiale. Noi, prahovenii, folosim ironia ca o arma a inteligentei creatoare si ca o posibilitate de corectie a moravurilor. Mai ales a infumurarii prostesti si a excesului de autoritate... infumurarea si tirania nu se poarta in orasul nostru... Sa se stie... Rauvoitorii nostrii spun ca ironia impiedica accesul la contemplatie. De aceea nu-l iubesc pe I.L.Caragiale si cer ca fiecare generatie de creatie sa dea un detractor al dramaturgului, altminteri generatia nu intra in istorie. Gresesc cei care gandesc astfel. Ironia nu este un dusman al metafizicii si nu se opune, principal, starii de contemplatie. Ironia iuteste gandul si fluidizeaza dialogul. Personal, ii iubesc enorm pe ironistii subtiri si vad in exercitiul lor un semn de inteligenta. ii detest, din tot sufletul, pe zeflemistii care ma tin de vorba si ma otravesc cu mediocritatea rautatii lor... Revin la monografia alcatuita de profesorul N. Dumitrescu, activist cultural in sensul pozitiv al termenului. Azi i-am zice: un specialist in manegimentul cultural. O profesiune care se cauta ca iarba de leac. El cerceteaza bine lucrurile si dovedeste faptul ca ploiestenii sunt oameni de dialog si oameni de initiativa in istorie. In afara ca tachineaza pentru a curata spiritul de jegurile prostului gust si ale mitocaniei, ei cultiva ideile noi si reusesc, uneori, sa puna lumea in miscare. Cand nu mai suporta tirania, se revolta si creeaza, ca neuitatul Candiano Popescu, o republica independenta, predand puterea �boborului�... Este drept ca Republica de la Ploiesti n-a rezistat decat cateva ore, dar ce are a face!, faima ei s-a dus in lume si a fost fixata in literatura de unul dintre fiii ilustri ai judetului... Asa dar: nimic nu se pierde, totul se sublimeaza... De cate ori revin in orasul adolescentei mele, fac ce fac si trec prin fata fostului liceu "Sfintii Petru si Pavel", actualmente Liceul "Mihai Viteazu"... O vecinatate care ma linisteste. Spiritul creator si Spiritul ironic se ingaduie. Orasul nostru poate sa-si vada, in continuare, de treaba. Are cine sa-l vegheze... * Nu inchei bine fraza dinainte ca orasul nostru imi mai trimite un semn. Este vorba de Coastele lui Adam, o frumoasa carte de proza (frumosa, intai, din punct de vedere grafic) scrisa de Mihai Ispirescu si ilustrata de Vladimir Zamfirescu. Amandoi ploiesteni. Sa mai spun ca Mihai Ispirescu imi face bucuria de a mi-o dedica? Care si noi, care va sa zica, tot de la Ploiesti ne tragem... Am citit-o, bineinteles, cu atentie (si placere) si am vazut ca este vorba de niste memorii galante (sa le spunem asa) si, pana voi gasi ragazul sa scriu cum se cuvine despre ele, le semnalez aparitia in acest colt de pagina. Coastele lui Adam, memorii galante? Cat de galante?... Mihai Ispirescu isi provoaca, in mod evident, cititorul: ii promite un gen care nu se mai poarta azi in literatura (literatura curtenitoare, literatura sentimental-confesiva) pentru a-si impune, in fapt, temele si tipologia. Face acest lucru cu o ironie inteligenta si o fantezie recuperatoare. Este istoria, cand vesela, cand trista, a unei lungi, interminabile initieri erotice a unui adolescent ploiestean, in primii ani postbelici. Pretext ca acest mic Decameron provincial sa fixeze o lume vegetativa in care se bea mult, se iubeste pe tacute, se tradeaza copios si se trancaneste cu nesat. Adolescentul isi traieste experientele lui erotice in aceasta valaha "balta a linistii" in care indivizii, in chip curios, nu au sentimentul ratarii si nici nu trec prin drame de constiinta. Numai tanarul narator vrea sa rupa cu acest mod de existenta... Fuge in lume, dar cat de departe si pentru cat timp? Coastele lui Adam ilustreaza in chip fermecator spiritul nostru ploiestean fundamentat, cum stim, pe ecuatia rasu-plansului.