Miruna MUNTEANU 

Francezii au respins Constitutia europeana, declansand o criza la nivelul intregii Uniuni. Cat de profunda este aceasta criza? Care vor fi consecintele pentru Romania? Iata cateva intrebari la care deocamdata nu exista raspunsuri clare. Limpede este un singur lucru: proiectul european a intrat in impas. Una dintre natiunile fondatoare ale acestui proiect s-a pronuntat impotriva documentului care ar fi trebuit sa faciliteze gestionarea unei Uniuni extinse. Si nu este vorba despre Luxemburg, ci despre Franta. Tara care, alaturi de Germania, a fost mereu unul dintre "motoarele" Europei. Rezultatul referendumului de duminica va da apa la moara analistilor care proorocesc sfarsitul UE, considerand drept utopica ideea unificarii europene. La inceputul acestui an, Stratfor anticipa ca, in urmatorul deceniu, UE va inceta sa existe ca actor politic pe scena internationala. Ca va ramane strict o alianta economica si o piata comuna. Nimic mai mult. Stratfor s-a mai inselat, insa, si in trecut. In urma cu vreo cinci ani, de exemplu, paria ca adoptarea unei monede unice este imposibila pe Batranul Continent. Si totusi, euro s-a dovedit un succes. Rezultatul referendumului din Franta trebuie analizat cu mare atentie. Fiindca el nu semnifica neaparat o respingere a ideilor europene, asa cum ar putea parea la prima vedere. Nicidecum. Anti-europenii convinsi constituie o minoritate printre francezi, fiind polarizati la cele doua extreme ale spectrului politic (comunistii si ultra-nationalistii). Asa-zisii "suveranisti" au aderenti mai ales in mediul rural si in randul populatiei varstnice. Majoritatea covarsitoare a populatiei manifesta convingeri pro-europene. Si atunci, de ce au refuzat francezii noua Constitutie? Motivele sunt multe si diverse. Unii au spus ca textul este mult prea stufos si adeseori ininteligibil pentru omul simplu. Altii au dat vina pe lipsa de popularitate a actualului Guvern de la Paris. Multi analisti considera rezultatul referendumului drept un "vot de blam" la adresa lui Chirac. Altii spun ca intreaga clasa politica a fost sanctionata de o populatie din ce in ce mai nemultumita de liderii ei. O populatie care se confrunta de ani de zile cu recesiunea economica. Si care se teme in acelasi timp de iminenta unor reforme necesare, dar dureroase. O parte a socialistilor s-au pronuntat impotriva Constitutiei considerand-o mult prea liberala. Libera concurenta ii sperie pe multi francezi cu vederi de stanga. Si asa ajungem, indirect, la problema extinderii europene. Noul cosmar al Occidentului prosper este "instalatorul polonez", harnicul muncitor venit din Est, dispus sa lucreze cate 12 ore pe zi contra unor sume de nimic. Invazia acestei forte de munca ieftine si nepretentioase ar arunca in aer privilegiile sindicale si garantiile sociale care fac in Vest viata atat de placuta. Privilegii la care francezii (dar nici nemtii, sau olandezii) nu sunt deloc incantati sa renunte. Iata de ce multi occidentali considera ca extinderea europeana a mers mult prea repede (10 state in 2004, plus Romania si Bulgaria in 2007). Ca socul va fi prea mare. Discutiile despre o eventuala admitere a Turciei in UE au inflamat spiritele in Franta. Pentru multi aceasta a fost picatura care a umplut paharul. "Pana unde tine Europa?", au inceput sa se intrebe criticii extinderii masive. O intrebare indreptatita, la care politicienii ar fi trebuit sa ofere de mult un raspuns. O intrebare mult mai complexa decat pare la prima vedere. Fiindca nu vorbim doar de delimitari geografice. Vorbim de compatibilitate economica, sociala, culturala, politica. Or, aceasta compatibilitate este deja pusa la incercare. Este, pana la urma, firesc ca francezii (si nu numai ei) sa se simta frustrati si amenintati. "Europa celor sase" era un club de elita, intre parteneri bogati. Chiar si in 15 membri, Uniunea a continuat sa fie un pol de prosperitate, cu toate decalajele inerente. Ultimele valuri de extindere i-au adus insa la masa europeana pe "sarantocii" continentului. Prezenta (masiva) a acestora este mai greu de acceptat si implica sacrificii din partea tuturor partilor implicate. Pentru omul simplu este greu de inteles ce avantaje va avea el, pe termen lung, din sponsorizarea vecinilor defavorizati. De ce adica sa plateasca pentru altii, in loc sa investeasca in propria bunastare? Elitele europene cunosc raspunsul, dar nu au stiut sa-l explice propriilor electorate. Sunt putini cei care au priceput ca, pur si simplu, o alta solutie nu exista. Ca globalizarea a sosit si nu cere permisiunea nimanui pentru a-si manifesta efectele. Ca pentru a putea concura cu SUA, China, India sau Pakistanul, europenii sunt obligati sa-si uneasca fortele, sa-si suflece manecile si sa se apuce de treaba. Altfel vor fi spulberati cu tot cu frumoasele lor sisteme sociale. Pentru a le putea salva, sunt obligati sa faca sacrificii si concesii. Din pacate, acest adevar nu a fost deocamdata constientizat la nivel de mase. Vina este, fireste, a liderilor. Rezultatul referendumului de la 29 mai este, in primul rand, materializarea unui grav esec de comunicare. Jacques Chirac ar fi putut evita aceasta infrangere umilitoare optand pentru votul parlamentar, asa cum au facut germanii. Multi ii reproseaza acum ca a ales calea cea mai riscanta. Si a pierdut. Dar calea cea mai simpla nu este neaparat cea corecta. Evitand referendumul, Chirac ar fi intarit convingerea, de altfel foarte raspandita, ca politica europeana a incetat sa mai fie democratica, pierzand orice contact cu baza electorala. Ca, prin hatisul birocratic, vocile natiunilor nu se mai pot face auzite. Ca marile decizii se iau in absenta consultarii populare. Daca toate aceste temeri nu vor fi spulberate, Uniunea Europeana se va confrunta cu o problema mult mai profunda decat impasul formal in care se afla acum. Referendumul din Franta ar trebui sa fie un dus rece pentru decidentii de la Bruxelles si Strasbourg.