Eugen SIMION 

Zilele acestea s-au implinit 25 de ani de la moartea tragica si misterioasa a lui Marin Preda, un scriitor pe care l-am stimat enorm. In ciuda atator adversitati cu care este intampinata posteritatea lui, cred in continuare ca este un mare scriitor si ca opera lui a marcat evolutia prozei noastre in secolul al XX-lea. Ca sa-mi verific impresiile, am recitit zilele acestea Convorbirile sale cu poetul Florin Mugur, publicate in 1973 si retiparite de curand in volumul IV din seria de "opere fundamentale" (2003). Le citisem, bineinteles, la aparitie si le-am comentat in Scriitori romani de azi, I (1978). Le recitesc, acum, atent la miscarea de idei din interiorul discursului si la ceea ce numim figura scriitorului care tocmai implinise 50 de ani. O varsta importanta pentru un creator. Nu mai este tanar pentru a-si imagina ca viata este nesfarsita si nu este nici batran pentru a-si contabiliza esecurile si izbanzile. Preda apare, aici, asa cum il stiu: calm, profund, bucuros ca are doi baieti care tocmai se nascusera, usor nelinistit ca, la 50 de ani, incep sa-l pandeasca din umbra "cainii biologici", misterios in ceea ce priveste proiectele sale intelectuale si morale. Un om serios, cum ii placea lui sa spuna despre cineva, un confrate, pe care pentru a-l accepta, trebuia mai intai sa-l convingi ca este ceva de capul lui, ca stie ce spune, nu joaca teatru, nu bate campii... L-am auzit intr-o zi, la Capsa, intrerupand un individ care se asezase la masa noastra si vorbea tot timpul: "Domnule, zice Preda, dumneata stii ca eu sunt un om serios"? Atat. Individul s-a oprit, contrariat de aceasta replica imprecisa, a mai vrut sa spuna ceva, dar prozatorul si-a scos ochelarii si s-a uitat la el cu privirea holbata si amenintatoare (adica: cine esti dumneata de nu ma lasi sa mananc, in liniste, sarmalele pe care le-am comandat, de ce vorbesti, asa, ca o moara stricata, ce bazaconii imi spui tu mie?) si, dupa cateva momente de ezitare, individul s-a sculat confuz si a plecat. Preda si-a pus din nou ochelarii si, fara sa comenteze incidentul, s-a intors la sarmalele sale... Convorbirile cu Florin Mugur (un poet remarcabil) spun foarte multe lucruri despre modul lui Preda de a fi scriitor intr-un secol in care revolutiile in arta se tin lant si intr-un regim politic in care libertatea de gandire a creatorului este pandita din umbra, pentru a-i relua formula, de multi, foarte multi "caini ideologici"... Preda nu se arata infricosat de ei, nici nu-i provoaca in chip expres. Nu-i deloc un spirit conformist, nu vrea nici sa fie un disident, un Tudor Vladimirescu in literatura. Grija lui cea mare este opera, obsedata, realmente obsedata, de conditia omului. Nu mai stiu daca aici sau in alta parte spune celebra propozitie ca un scriitor sa nu ezite sa bata, de este nevoie, cu degetul chiar si intr-un gard pentru ca s-ar putea ca in spatele lui sa fie un om care are nevoie de el... Modelele sale epice sunt Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Victor Hugo, Malraux, Camus, prozatori care se deschid spre istorie si pun in centrul creatiei lui conditia omului incoltit de istorie. Marturiseste ca nu scrie decat ceea ce stie, ceea ce a patit, ceea ce a trait nemijlocit. Nu-i o idee restrictiva pentru un scriitor din secolul al XX-lea? Este intr-o oarecare masura, dar Preda este convins ca pentru a spune adevarul despre lume trebuie sa te concentrezi asupra fragmentului de lume pe care il cunosti mai bine. A evadat el insusi mai tarziu din aceasta idee si a scris un roman (Cel mai iubit dintre pamanteni) care are ca personaj central, nu un filosof, cum s-a zis, ci un profesor de filosofie din "era ticalosilor" (era totalitarismului). Drama lui nu-i pur intelectuala, ci existentiala, complexa, desfasurata intr-un spatiu amplu al istoriei. Aceasta deschidere permite romancierului sa adune, in jurul personajului, marile teme existentiale ale omului care traieste intr-un regim totalitar, de la mitul fericirii prin iubire pana la ideea de moarte si de tragedie colectiva. Cand sta de vorba cu Florin Mugur, Preda nu are in gand acest proiect. Este preocupat de altceva, de disparitia taranimii, de pilda, sau isi pune problema daca trebuie sa fim multumiti sau nu cu natura umana. Raspunsul lui este ca da, trebuie sa fim multumiti, stiind ca omul poate fi, in acelasi timp, aproape de crima, dar si aproape de sfintenie. O idee dostoievskiana pe care Preda a reluat-o in mai toate cartile sale. Nu-i plac naturile infernale si, cum marturiseste undeva, fascinatia pentru tatal sau (un om inteligent si moral), l-a impiedicat sa fie atras de psihologia individului abject. Nu a ocolit-o, totusi, atunci cand a trebuit sa prezinte, de pilda, detentia comunista (Cel mai iubit dintre pamanteni), dar, e adevarat, micul infern uman nu acapareaza opera sa. Credinta in natura umana si in valorile traditionale se asociaza in gandirea lui Preda cu ideea ca omul nu trebuie silit sa faca un salt dincolo de el insusi. Sa urmarim aceste fraze: "toti cei care au fost nemultumiti de natura umana si au incercat s-o modifice conform dorintelor lor, oricat de bine intentionati au fost, n-au starnit drept consecinte decat un numar urias de faradelegi. Asa s-a intamplat. In loc sa-l slujeasca pe om si sa-i schimbe natura, n-au facut decat sa-l injoseasca, sa-l arunce intr-o mare de chinuri". Cine citeste acest fragment nu poate sa nu se intrebe cine a vrut sa schimbe omul in secolul al XX-lea sub motiv ca vrea sa-l perfectioneze. Preda nu precizeaza, dar nu-i greu sa intelegi ca el se refera la cele doua sisteme totalitare (fascismul si bolsevismul), obsedate, amandoua, de ideea omului nou... Regasesc in Convorbirile la care ma refer paragraful superb, emotionant, in care scriitorul acesta preocupat de istorie si de destinul omului in istorie isi pune, intr-un moment de neliniste, problema disparitiei sale: "Daca as sti ca efortul pentru scrierea unui roman ma poate costa viata, mi-as lua toate masurile de siguranta pentru a inlatura o eventualitate cum ar fi boala din care sa mi se traga moartea. Dar unica masura hotaratoare, aceea de a renunta la scris, nu as lua-o." Am citat in mai multe randuri aceste propozitii emblematice pentru Preda si pentru credinta sa in puterea creatiei literare si in devotamentul lui, aproape religios, fata de literatura. El nu se joaca cu vorbele, crede in mod sincer ca natia romaneasca poate sa razbeasca si sa supravietuiasca in istorie prin cultura ei performanta. Autorul Morometilor (o capodopera pe care numai prostii si spiritele primar agresive o pot contesta!) nu are crize de orgoliu, nu vrea sa fie singur in literatura romana, nu-si pierde cumpatul si nu invinuieste niciodata lumea daca, adresandu-se ei, lumea nu-i raspunde. Format la scoala marilor realisti, Preda vrea sa faca in asa fel incat cei care il citesc sa-l inteleaga si, daca il inteleg, sa-l urmeze in credinta ca intr-o lume intunecata omul nu este condamnat dinainte la esec...