Charles TANNOK 

Toate razboaiele au un final, in cele din urma. Insa amintirea atrocitatilor pare ca nu dispare niciodata, dupa cum ne reamintesc protestele anti-japoneze, alimentate de guvern, care se desfasoara acum in China. Cea de-a 90-a aniversare a masacrarii armenilor in 1915, ordonata de Tinerii Turci ai Imperiului Otoman si executata de kurzi, reprezinta o alta rana care nu se vindeca, insa una care trebuie tratata daca se doreste ca progresul Turciei spre aderarea la Uniunea Europeana sa decurga fara incidente. Se spune ca genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor. Cu toate acestea, in comparatie cu Holocaustul, majoritatea oamenilor inca mai stiu putine despre acest episod sumbru. Intr-adevar, este dificil sa ne imaginam suferinta si devastarea la care au fost supusi armenii si teritoriile lor istorice. Insa multi membri ai prosperei diaspore globale armenesti a zilelor noastre au stramosi directi, care au pierit, si poarta cu sine o traditiei istorica orala, care alimenteaza amintirile. Este deosebit de ironic faptul ca multi kurzi din provinciile de sud-est ale Turciei, carora li s-au promis proprietati armenesti si un loc garantat in Rai in schimbul uciderii infidelilor, au consimtit sa devina complici la genocid. Ulterior s-au gasit in tabara perdantilor in cadrul unei lungi istorii de violente intre propriile forte separatiste si armata turca si au fost supusi unei politici de discriminare si de asimilare fortata. Istoric vorbind, vechii crestini armeni se numarau printre popoarele cele mai progresiste din Orient, insa, in secolul al XIX-lea, Armenia a fost impartita intre Imperiul Otoman si Rusia. Sultanul Abdulhamit al II-lea a organizat masacrele din 1895-1897, insa de abia in primavara anului 1915, la adapostul primului Razboi Mondial, guvernul nationalist al Tinerilor Turci a dat dovada de vointa politica pentru comiterea unui genocid adevarat. Initial, intelectualii armeni au fost arestati si executati, fiind spanzurati in public in grupuri de 50 pana la 100 de persoane. Astfel, armenii de rand au fost lipsiti de lideri si, la scurt timp, au fost masacrati, multi dintre ei fiind arsi de vii. Aproximativ 500.000 de persoane au fost asasinate in ultimele sapte luni ale anului 1915, majoritatea supravietuitorilor fiind deportati in zone desertice din Siria, unde au murit fie din pricina inanitiei, fie din cauza bolilor. Potrivit estimarilor, 1,5 milioane de oameni si-au gasit sfarsitul. Recent, diaspora armeneasca a solicitat Turciei sa isi confrunte trecutul si sa isi recunoasca crima istorica. Pozitia oficiala a Turciei ramane in continuare ca acuzatia se bazeaza pe pretentii nefondate si exagerate, iar crimele care au avut loc au rezultat in urma confruntarilor cu armenii care au colaborat cu fortele invadatoare rusesti in timpul primului Razboi Mondial sau au survenit bolilor si foametei din perioada deportarilor fortare. Mai mult, populatia turca locala aparent a suferit acelasi gen de pagube. Astfel, Turcia sustine ca acuzatia de genocid a fost facuta cu scopul de a pata onoarea Turciei si pentru a impiedica accederea ei in UE. De asemenea, exita temeri de inteles ca delimitarea de pozitia oficiala va atrage un val de pretentii compensatorii, dupa cum s-a intamplat in cazul Germaniei. Pentru multi politicieni, in special pentru cei din America, exista dorinta de a nu supara Turcia in absenta unei motivatii solide, avand in vedere statutul ei de membru loial al NATO si de tara candidata la UE. Insa, in pofida unui jumatate de secol petrecut in componenta Consiliului Europei - un aparator al drepturilor omului, inclusiv a libertatii de exprimare si a libertatii de constiinta la modul evident - Turcia inca mai considera orice sugestie la adresa faptului ca genocidul armenesc este un adevar istoric drept un atentat la onoarea nationala. Din fericire, acest articol al codului penal turcesc urmeaza sa fie revizuit si, eventual, abrogat. Intr-adevar, mari schimbari sunt pe punctul de a se petrece in Turcia. In sfarsit, presa si guvernul, sensibile la cerintele necesare aderarii la UE, aduc in discutie delicatul subiect armenesc. Chiar si prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan, fiind presat de UE in contextul in care negocierile de aderare urmeaza sa inceapa in octombrie, anul acesta, a consimtit la realizarea unui studiu impartial de catre istorici, in ciuda faptului ca si-a reafirmat convingerea ca nu a avut loc nici un genocid. In Franta, existenta istorica a genocidului armenesc este mentionata in mod sacru de lege, iar negarea ei este considerata in acelasi fel ca si negarea Holocaustului. Parlamentul European exercita presiuni pentru ca Turcia sa recunoasca genocidul armenesc. De asemenea, solicita ca Turcia si aliatul ei, Azerbaidjanul, sa puna capat embargoului economic impus Armeniei, redeschiderea frontierelor si o intelegere de tip "teritoriu in schimbul pacii" pentru a rezolva disputa teritoriala asupra regiunii Nagorno Karabah din Azerbaidjan si conservarea identitatii armenesti a acesteia. Armenia, care si-a declarat independenta inca din 1991, ramane in continuare dependenta de protectia oferita de Rusia, dupa cum s-a intamplat in 1920, cand a preferat sa se alature spatiului Uniunii Sovietice decat sa suporte in continuare invazii din partea Turciei. Acest lucru nu este indicat daca se doreste dezvoltarea democratiei si economiei precare din Armenia. In mod similar, nici mentinerea dependentei de Rusia nu este benefica pentru asigurarea cooperarii regionale, avand in vedere profundele resentimente fata de amestecul Rusiei in Georgia si Azerbaidjan. Exista o singura modalitate pentru ca Turcia, Armenia si regiunea sa avanseze. Viitorul va incepe numai atunci cand Turcia - la fel ca Germania, in trecut, si Serbia si Croatia in prezent - isi va repudia politica de negare si isi va recunoaste oribilele crime din 1915. Numai atunci trecutul va deveni cu adevarat trecut. Charles Tannock este presedintele Comisiei pentru Drepturile Omului a Parlamentului European. Copyright: Project Syndicate, 2005. www.project-syndicate.org