Vytautas LANDSBERGIS 

Divizarea unui popor pentru a-l cuceri reprezinta o strategie imorala, omniprezenta in istoria consemnata. De la Alexandru cel Mare la Stalin cel Crud, variante ale acestei strategii au fost folosite pentru a mentine natiuni in servitute, la cheremul vointei unui imparat. Acum vedem aceasta strategie din nou in functiune, de vreme ce presedintele Vladimir Putin doreste sa refaca in secret suprematia Kremlinului asupra teritoriilor considerate drept "pierdute", o data cu implozia URSS-ului din 1991. Totusi, prin amestecul sau in alegerile care au avut loc recent in Ucraina, Putin a dezvaluit lumii proiectele sale neo-imperialiste. In urma protestelor euforice in masa de la Kiev, presedintele Rusiei a declarat ca va colabora cu Guvernul ucrainean, indiferent de alegerea poporului Ucrainei. Acestea sunt simple afirmatii, deoarece Putin, in gand si in fapta, nu doreste ca la conducerea Ucrainei sa vina o persoana care nu a fost pusa acolo de catre el. Nici un pret nu este prea mare pentru atingerea acestui scop, asadar traditionalele amenintari cu divizarea Ucrainei au fost folosite. Vorbesc in calitate de persoana care a trait situatia de obiectiv al proiectelor imperialiste ale Rusiei. Cand Lituania, iar apoi si celelalte state baltice - Estonia si Letonia - care au fost ocupate de Stalin la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial, au profitat de sansa la libertate care le-a fost oferita in 1990-1991, Kremlinul nu a ramas impasibil. Stia ca restul coloniilor rusesti - asa-zisele "republici sovietice" - aveau sa isi doreasca sa urmeze exemplul libertatii nerecunoscatoarelor tari baltice. Desi, la acel moment, conducatorii Rusiei erau comunisti numai cu numele, acestia nu au ezitat sa recurga la vechile retete leniniste. Au inceput sa incurajeze si sa provoace rupturi si confruntari. Au alimentat asa-zise resentimente intre diverse comunitati nationale si etnice, bazandu-se pe ideea leninista ca pana si grupuri mici de sate ar putea solicita autonomia teritoriala. Atentie la cuvantul "teritoriu". Solicitarile nu vizau deloc autonomia culturala normala drept expresie a identitatii continue si a unei presupuse auto-aparari. Se pare ca numai autonomia teritoriala ar fi fost raspunsul la toate acestea. Astfel, minoritatile au devenit majoritati usor de manipulat. Divizeaza suficient, alimenteaza suficient resentimentele, iar natiunea va deveni nimic altceva decat o societate in ruina intr-un teritoriu national. Inarmeaza cateva dintre structurile acestei minoritati fabricate, astfel incat sa poata cere autonomia sub amenintarea armei si vei obtine genul de haos pe care Kremlinul il poate folosi pentru a-si recapata controlul. Din fericire, lituanienii - la fel ca si estonienii si letonienii - au inteles acest joc. A dat gres, de asemenea, in Crimeea, cand Rusia a incercat sa isi puna in practica vechea strategie a divizarii in scopul preluarii conducerii asupra regiunii in 1991. Insa, aceste infrangeri nu au inspirat Kremlinul sa abandoneze strategia de baza. Dimpotriva, ambitiile imperiale ale Rusiei au persistat, iar persistenta a dat roade. Rusia a infiintat in jurul Marii Negre o serie de statulete artificiale. Georgia si Moldova au fost impartite prin crearea unor mini-state criminale, aflate sub tutela Kremlinului si care raman sub umbrela militara a acestuia. Intr-adevar, in aceeasi saptamana in care Putin se amesteca in alegerile prezidentiale din Ucraina, el ameninta cu blocada unul dintre acele statulete, regiunea Abhazia din Georgia, dupa ce acesta avusese curajul de a vota un presedinte neagreat la Kremlin. Moldova a fost deosebit de neajutorata in fata ambitiilor imperialiste ale Kremlinului. O imensa garnizoana ruseasca inca se mai afla in Transnistria, unde conduce in colaborare cu bandele locale. Vecinatatea cu acest teritoriu nelegiuit a ajutat Moldova sa devina una dintre cele mai sarace tari din Europa. La est, Armenia si Azerbaidjanul au fost impinse in confruntari deosebit de sangeroase in urma instigarilor venite din partea Kremlinului, incat singura modalitate de a stinge razboaiele etnice dintre cele doua tari a fost solicitarea Rusiei - la fel ca si in cazul Transnistriei - pentru un soi de "Pax Ruthena". Acum, poporul ucrainean se afla in fata unui test similar, dupa ce suporterii lui Viktor Ianukovici au amenintat cu solicitarea autonomiei. Cine se poate indoi ca Rusia se afla in spatele acestora? Ar fi indraznit primarul Moscovei, Iuri Luzkov, creatura loiala lui Putin, sa participe la manifestatiile in cadrul carora se cerea autonomia fara sa fie sanctionat de catre monarhul ales al Kremlinului? Intr-adevar, Putin reclama in mod deschis aceasta parte a Ucrainei drept "o chestiune interna" ruseasca. Ramane de sperat ca vorbitorii de limba rusa ai Ucrainei, martori ai disperarii economice - si uneori ai varsarii de sange - provocate de miscarile in favoarea autonomiei formate de Kremlin, vor realiza ca sunt transformati in pionii lui Putin. Testul pe care trebuie sa il treaca Viktor Iuscenko si revolutionarii lui portocalii este de a demonstra ca democratia nu inseamna zdrobirea minoritatii de catre majoritate. Lituania a trecut acest test; sunt convins ca Viktor Iuscenko si echipa sa o vor face de asemenea. Insa Europa si lumea sunt testate deopotriva. Rusia evolueaza de la statutul de federatie, din perioada lui Boris Eltan, la cel de regim autoritar unitar, sub Vladimir Putin si ai fostilor sai colegi din KGB. Europa, America si restul lumii trebuie sa vada asa-zisa "democratie dirijata" a lui Putin in adevarata ei lumina si trebuie sa ramana unite impotriva viselor sale neo-imperialiste. Primul pas este cel de a obliga Rusia sa isi onoreze angajamentul fata de Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, precum si fata de Consiliul Europei, de a-si retrage trupele din Moldova si Georgia. Orice plan de a-i "apara" pe Ianukovici si partea de est a Ucrainei prin forta armata trebuie dejucat. Vytautas Landsbergis, primul presedinte al Lituaniei dupa obtinerea independentei fata de Uniunea Sovietica, este membru al Parlamentului European. Copyright: Project Syndicate