Jurnalistul si cineastul Pascal Ilie Virgil s-a aflat in decembrie 1989 in strada - ca cei mai multi dintre tinerii care au reformat presa romana dupa caderea comunismului. Acei multi tineri care au facut insurectia romana refuzand apoi sa fie cumparati de regimul Iliescu prin inglobarea in masa de manevra a "revolutionarilor cu diploma" si beneficii nemeritate. Ilie Virgil ne-a oferit azi, la 15 ani de la tragicele evenimente, atat marturia sa, cat si fotografii inedite realizate in acele zile. Si alte fotografii, ca acestea pe care le-am facut in decembrie 1989, au zacut ani intregi in sertar. Rareori le redescopeream, dar fara sa le asociez alte noi sensuri. Imi reveneau in minte aceleasi ganduri si emotii pe care le simtisem atunci. Se dovedea in cazul acesta ca imaginea fotografica ce a rezistat peste ani si care poate fi iar contemplata este mai putin puternica decat memoria emotionala. Puteam retrai doar cu imaginatia toate acele intamplari, fara a mai avea nevoie de vreun suport vizual. Zilele in care am trecut peste pragul unei dureri a umanitatii intregi, cand la douazecisicinci de ani ma simteam de parca as fi participat la un razboi in care as fi pierdut ceva din mine, un brat, de exemplu, asa cum i se intamplase lui Cervantes la treizeci de ani in batalia de la Lepanto, aduceau si bucuria unei eliberari al carei sacrificiu, spuneam atunci, era justificat. Primul suflu aproape euforic ma prinsese intre poeti si Dumnezeu. Adica intre Florin Iaru si Mircea Nedelciu, care veneau in fuga dinspre "Cartea Romaneasca" strigandu-ne "A inceput! A inceput!", si catedrala Sfantul Iosif. Impreuna cu George, bunul meu prieten, am fugit alaturi de ei spre Piata Palatului, locul manifestatiei pe care Ceausescu o facea impotriva Timisoarei. Stiam ce se intampla acolo de la radio, chiar avuseseram de gand sa plecam sa-i ajutam pe timisoreni, insa ne-am zis ca sigur va izbucni ceva si la noi, in capitala. In dreptul hotelului Bucuresti un cordon de militieni ne-a blocat. Nu aveam voie sa intram printre manifestanti. Transmisia TV se intrerupsese de vreo zece minute, iar din marea masa de oameni se auzeau pana la noi rumoare si tipete. Militienii ne-au bruscat, ne-au lovit. Am ripostat. Din spate a aparut un camion cu scutieri. I-am aruncat unui militian un mar in cap si am fugit. M-a urmarit cu pistolul in mana, atat cat l-au tinut puterile si slaba conditie fizica. Nu sunt nici acum sigur daca a tras dupa mine sau nu. Intr-adevar, incepuse... Am pendulat pana dupa miezul-noptii de la o zona a centrului la alta. Am reusit sa scap doar atunci cand Piata Universitatii a fost invadata de tancuri si trupe. In zilele urmatoare euforia a inceput sa-mi scada. Proportional imi cresteau mirarea si stupoarea. "Teroristii n-au existat...", imi tot spuneam cu o voce a mintii, obsesiv, parafrazand un vers de-al lui Nichita. Dincolo de constient, mintea mea analiza mult mai rapid si eficient situatia reala. Pe strazi se tragea mereu, chiar "din toate pozitiile". Zvonurile se amplificau, dar veneau intotdeauna din cartierele cele mai indapartate: o baba ucisese cu focuri de arma populatia care astepta la o coada (motivul baba si mitraliera), doi studenti intrasera in cimitir si-i omorasera pe toti cei aflati printre vii (lupta de clasa impotriva intelectualilor), apa era otravita s.a.m.d. in acelasi timp, adevaratii instigatori si criminali se inscriau, cu lasitatea care voia sa pozeze in modestie, ultimii pe listele noii conduceri. Anii au trecut repede de atunci incoace si vor trece la fel de repede in continuare. In mentalitatea paguboasa a marii majoritati a romanilor (paguboasa tocmai pentru profitul altora, mai putini) se va spune ca pe acei criminali din decembrie 1989 si de dupa ii va pedepsi Dumnezeu, un Dumnezeu diferit, numai al romanilor, de la care se cere mult prea mult fata de cat i se ofera: sa pedepseasca, sa sprijine si sa ocroteasca, sa indice solutii la probleme existentiale, sa gaseasca perechea potrivita in casatorie, sa dea inspiratie la examene, iar formulele de salut au devenit invocatii bagatelizate - "Doamne ajuta!", se spune mecanic. Socrate insa, intr-o epoca orientata mai pregnant catre divinitate, isi argumenteaza moartea prin respectul legii, chiar daca aceasta era stramba. Stia ca nu merita moartea, ci mai degraba o recompensa din partea statului pentru ca le fusese de un real folos semenilor sai. Dar statul il condamna la moarte si Socrate refuza sa evadeze ajutat de discipoli. Polis-ul se mentine cu ajutorul legilor, spune el. A le evita ar fi insemnat ca doreste raul cetatii si al locuitorilor sai. Este asadar un motiv pentru care vina acumulata fata de oameni, pe pamant, ar trebui tot aici ispasita. Altfel vor rabufni fara nici o retinere atavismele tuturor, in special ale celor care sunt la putere. Aceasta va fi marea proba a legilor regimului Basescu. Daca acestea vor functiona va trebui sa-i vedem inchisi pe multi dintre cei aflati la coada listelor.

Foto si text Pascal Ilie Virgil