Iolanda Malamen: Andrei Plesu, in lumea literelor romanesti, notorietatea ta este una de necontestat. Esti, ca sa spun asa, trecut prin toate filtrele (re)cunoasterii: adorat, rasfatat, invidiat, imitat, contestat, implicat, intr-un cuvant citit. Este asta o dulce povara? Andrei Plesu: Stai sa ma gandesc un pic. Pentru ca nu stiu cum sa-ti spun in acelasi timp doua lucruri diferite. Pe de o parte nu pot sa nu recunosc ca-mi face placere sa stiu ca ceea ce fac are un ecou. N-as publica nimic, daca n-as avea in vedere un interlocutor si o reactie. Pe de alta parte nu sunt obsedat de textele proprii - le uit, le minimalizez, le las in urma. Exigentele mele personale sunt in alt domeniu decat in acela al productivitatii literare. I.M.: Despre ingeri (ed. Humanitas, 2003), carte care s-a citit cu un fel de furie frenetica, a dat nastere unei extrem de savuroase butade. Un confrate spunea: "Despre ingeri, a lui Andrei Plesu, se vinde "in draci"". A.P.: N-am anticipat acest tip de succes. Mi-a facut insa placere sa constat ca exista interes pentru problema. De asemenea, ca dincolo de cantitatea cititorilor s-a manifestat si o anumita calitate a receptarii. Cartea a fost citita uneori, nu intr-o cheie culturala, ci intr-una existentiala. Ceea ce mi-a creat sentimentul ca e mai buna decat autorul. E o ilustrare tipica a faptului ca nu esti un autor bun, decat daca esti transparent, asadar strain de morga si orgoliul auctorial. I.M.: Ca initiator al unui saptamanal de tranzitie - "Dilema" - aflat la "a doua tinerete", ce poti spune despre presa romaneasca a momentului? A.P.: Citesc mai mult decat as vrea presa curenta si ma uit mai mult decat as vrea la televizor. Ma deranjeaza fireste sa constat ca dincolo de informatii exista retele de interese si de influenta, uneori destul de vizibile. Ma irita schizofrenia multor gazetari, care trec prea usor de la principialitate la compromis, dar lucrul care ma irita mai mult decat orice este incultura generala si martirajul la care e supusa zilnic limba romana. Se scrie prost si neprofesionist. I.M.: Dar despre presa literara, ce opinie ai? A.P.: Primul lucru incurajator este acela ca presa literara exista. Asta inseamna ca exista cititori de presa literara. Din punctul meu de vedere spectacolul e divers si pentru toate gusturile. Constat pe de alta parte ca presa strict literara in sensul pe care il dadeam termenului inainte de 1989 nu se mai poate face fara deschidere spre o problematica sociala, politica, antropologica, iar cand e refuzata aceasta problematica ramane palida sau provinciala. I.M.: Cartea ta de vizita este coplesitoare si in social: profesor de arte plastice, ministru al Culturii 89-91, ministru de Externe 97-99, rector fondator al Colegiului "Noua Europa", detinator al catorva burse de prestigiu in strainatate, etc. A.P.: Toata titulatura anexa a vietii mele a venit asupra mea necautata, nepregatita si neprevazuta. Uneori m-a amuzat sa fiu preluat intr-un traseu biografic atat de multicolor, alteori am trecut prin episoade de oboseala extrema si de risipire pernicioasa. Am avut multe de invatat, dar sunt euforic acum cand tot acest balast conjunctural a disparut. I.M.: A ramas mai multa amaraciune sau mai multa impacare cu lucrurile? A.P.: Nu e vorba de nici o amaraciune. Si nici de vreo resemnare, ci de o mirare stabila fata de spectacolul aiuritor al umanitatii si fata de limitele proprii. I.M.: Esti un dusman al kitsch-ului care tinde sa se generalizeze, al nesimtirii nelinistitoare in care traim si pe care cu seninatate aproape ca o transformam intr-un fel de a fi. A.P.: Uneori reactia "fina" la kitsch e mai kitsch decat insusi kitsch-ul. Kitsch-ul accidental, episodic, poate fi pitoresc. Ingrijorator e kitsch-ul majoritar, cel devenit doctrina si mod de viata. Acest tip de kitsch nu mai e o problema de gust ci o problema de caracter si de civilizatie interioara. El semnaleaza multiplicarea unui tip uman stricat, fara discernamant, (adica anestezia sensibilitatii, nesimtirea) fara verticala. Nesimtirea e un atribut decisiv al acestui tip uman. I.M.: Spune cu sinceritate, cata literatura ai citit in acesti ultimi ani? A.P.: Foarte putina. In general am citit foarte putin in acesti ultimi ani. Din lipsa de timp, din lipsa de energie si din nevoia de a ma concentra asupra bibliografiei de specialitate pentru definitivarea unor carti. Lucrurile sunt mai grave decat par. Merg rar la teatru si rarissim la concert. Intr-un anumit sens ma simt din ce in ce mai putin cultural. Care sunt beneficiile si riscurile unei asemenea situatii e greu de spus intr-un dialog grabit. I.M.: Intrebarea mea nu viza neaparat cantitatea, ci daca citind, fie si rar, ai intalnit pagini care sa-ti atraga atentia. A.P.: O, da. Am citit de cateva ori pagini remarcabile din autori tineri: Bogdan Suceava, Simona Popescu si Gheo. Citesc critica literara si eseu si am sentimentul ca apare la orizont o generatie vie care va avea cu atat mai mult succes cu cat va sti sa depaseasca rapide impaciente, frustrari si nervozitati juvenile. I.M.: De ce e ocultata literatura romana? De ce pare o umbra in fata careia nu se vede mai nimic? A.P.: Se vorbeste mult si in termeni adesea ridicoli despre lansarea pe piata mondiala a literaturii romane. O asemenea operatiune nu se poate face printr-un candid "hei, rup" institutional. Degeaba finantezi traduceri, degeaba incerci mici aranjamente, degeaba te straduiesti sa dai lovitura la felurite targuri de carte. Putem spune ceva in apararea noastra dar si impotriva noastra. In apararea noastra: Romania nu beneficiaza de un interes autentic in lumea editoriala din Occident. Nu e pe "harta" in aceeasi masura in care sunt pe harta Ungaria, Cehia, Polonia... Sunt aici ratiuni istorice, psiho-istorice, geografice, geo-politice, greu de contracarat. Impotriva noastra lucreaza insa si altceva: marile succese ale unor autori estici pe piata Occidentala. Sunt de regula legate si de performante extra-literare. Componenta morala si politica, destinul provocator, referinta la realitati dramatice de natura sa starneasca interesul si compasiunea cititorului vestic, sunt decisive cand e vorba de autori ca Vaclav Havel, Milan Kundera, Adam Michnik, Imre Kertes si asemenea exemple se pot recolta si din alte tari. In Romania nu avem echivalentul unor asemenea personaje. Talentul e fireste un argument puternic (vezi nominalizarea lui Cartarescu pentru Premiul MEDICIS) dar e nevoie de mult mai mult decat atat. I.M.: Cat mai tranziteaza oare totusi, tranzitia culturala romaneasca? A.P.: Micile ingeniozitati de gasca, inflatia privata a leului si veleitarismul genialoid nu fac nici o impresie pragmaticului editor european. Deci, in Romania tranzitia pare un mod de viata stabil... I.M.: Si o justificare perpetua... A.P.: Titu Maiorescu vorbea la inceputul veacului trecut despre o Romanie in tranzitie. Metafizic vorbind, lucrul nu e lipsit de un oarecare farmec. Exista un relativism autohton, o rezistenta la solemnitate care ar putea sugera o intelegere superioara a vietii, o forma de intelepciune. In definitiv, suntem o specie tranzitorie. Dar nici eternizarea pubertatii sociale, gustul pentru improvizatie si descurcareala milenara nu sunt solutii de perspectiva. Construim frecvent cu sentimentul ca "n-o sa tina", iar cand constructia tine totusi, ne plictisim. I.M.: Witold Gombrowicz spunea patetic: "Ma intreb ce popor cu mintea normala n-are nevoie de modele umane?" Avem modele, Andrei Plesu? Sau le ingnoram? Sau, si mai rau, le invinuim? A.P.: Cred ca nu exista evolutie intelectuala si spirituala normala fara modele, fara emulatie, fara disciplina de a privi in sus. I.M.: Atunci de unde pofta de a le contesta? A.P.: Razmerita contestatara face parte din metabolismul tineretii si, in anumite limite e fertila. Incapacitatea de a admira se transforma rapid in obtuzitate si acreala, si devine simptomul unui caracter ros de invidii si de indispozitii. Cultura si creativitatea in genere nu se pot practica fara o mereu reinoita bucurie. In ce ma priveste, datorez totul catorva batrani, majoritatea fosti puscariasi pe care i-am admirat. Din pacate, pasiunea demolarii si jovialitatea parastasului, adica a monumentalizarii postume, fac parte din firea romaneasca si, e curios ca uneori tocmai cei care vorbesc apasat despre europenizare se comporta atat de parohial romaneste. I.M.: Te-as ruga sa vorbesti putin despre colegiul "Noua Europa", mai ales ca tu esti cel care a pus piatra de temelie. A.P.: Ideea unui asemenea institut mi-a venit acum 12 ani la Berlin. Mi s-a parut urgent sa se nasca in Romania un institut de studii avansate in care bursierii sa beneficieze de standarde de viata si de lucru cat mai apropiate de normalitate. In cei 10 ani de cand functioneaza, colegiul a gazduit peste 250 de cercetatori, tineri din toate domeniile stiintelor sociale si umaniste. Au fost invitati sute de conferentiari straini, au fost organizate zeci de colocvii internationale. In 1998, un juriu prestigios, condus de Ralf Dahrendorf a oferit colegiului premiul "Hannah Arendt" pentru excelenta stiintifica. Deocamdata suntem o insula. Sper sa devenim un arhipelag. I.M.: Esti un stralucit cunoscator al artelor vizuale. De ce crezi ca intre plastica actuala si literatura este un atat de straniu autism? A.P.: Cultura literara si cultura vizuala sunt doua tipuri distincte de cultura. Ma socotesc un om norocos de a fi trecut printr-o facultate de arte plastice si de a fi frecventat ateliere. Gandirea artistului plastic are cu totul alta structura decat gandirea omului de litere, in masura in care valorifica spectaculos concretul, corporalitatea, ne-spusul. Ruptura despre care vorbesti nu e noua, din pacate. Inapetenta literara a plasticienilor si lipsa de gust a scriitorilor sunt fenomene curente. Intelectualul cu antene in ambele domenii, de la Vianu si Calinescu pana la Schileru, Frunzeti, Haulica ... I.M.:... sau Baudelaire, Paul Claudel... A.P.: ... sau Diderot, sunt specii rare. E pacat pentru ambele tabere, dar lucrurile nu se pot repara decat printr-o reforma a educatiei. I.M.: De curand ai publicat o noua carte, Obscenitatea publica. A.P.: Sunt in ea texte care exprima efortul meu uneori involuntar de a ma lasa contaminat de imediat. In vremuri normale n-as fi scris probabil aceasta carte. I.M.: Acum, in incheiere as vrea sa revenim putin la revista "Dilema" care, cum spuneam mai sus, traieste o "a doua tinerete". A.P.: Da, practic a renascut dintr-o "cenusa", care nu era proprie. Augustin Buzura a provocat in chip inocent echipei redactionale de la "Dilema" o experienta initiatica de tipul goetheanului "mori si reinvie". Sunt incantat sa constat ca modificarea de statut a revistei a provocat o enorma explozie care se vede si in interesul crescand al cititorului. I.M.: Aflat in criza de timp, ca sahistii, Andrei Plesu e nevoit sa intrerupa dialogul. Incerc un sentiment de frustrare, dar ma resemnez.