Eugen SIMION 

Vom publica in curand, in seria de "Opera fundamentale", sub ingrijirea lui Nicolae Mecu, romanele lui G. Calinescu, un critic care, cum se stie, a avut o pozitie teoretica singulara in privinta romanului romanesc. In timp ce mai toata generatia sa (Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian etc.) cauta sa schimbe modelele epice, trecand de la Balzac si Zola la Gide, Proust si Joyce, G. Calinescu recomanda balzacianismul, adica studiul caracterelor si creatia de tipuri. Un balzacianism, cum avertizeaza chiar autorul, trecut prin proustianism. Asta inseamna (va lamuri el lucrurile in eseul Sensul clasicismului, 1946) ca romancierul roman sa diminueze lirismul si sa suprime divagatiile gazetaresti in naratiune. Cat de oportuna este aceasta pozitie teoretica intr-o literatura obsedata de handicapurile ei istorice si estetice, dornica sa se sincronizeze rapid? Multi considera ca atitudinea lui G. Calinescu este conservatoare si ca modelul sau era si ramane si azi depasit... Nu impartasesc acest punct de vedere. Modelul, in sine, este valabil si cere anumite calitati intelectuale pe care talentele noastre epice native, rapsodice, lirice nu le stapanesc totdeauna. Opinia mea este ca modelul calinescian nu s-a invechit nici azi. Ramane ca o posibilitate (cu alta substanta, alta problematica) si, totodata, ca un mijloc de corectie a facilitatilor, derapajelor, excentricitatilor care pe noi, romanii, ne incoltesc si ne produc mari complexe. Intrebarea ce se repeta de la o generatie la alta (avem roman? De ce nu avem roman?) porneste, in fond, de la o neliniste (citeste nesiguranta) fundamentala. Clasicismul calinescian (un stil pe deasupra stilurilor) vine, in fapt, in intampinarea acestor preocupari: sa invatam, mai intai, desenul, sa stapanim tehnicile figurativului si dupa aceea sa trecem la arta abstracta... Pare o pedagogie depasita, morocanoasa, dar este, in proza cel putin, o pedagogie sanatoasa pe care nu trebuie s-o scoatem din manualele de literatura si nici din practica literara propriu zisa. In afara ei, romanul se infunda si se asfixiaza in propriile subtilitati. Ceea ce, in fapt, s-a intamplat in epoca noului roman si, dupa aceea, a noului nou roman, impus de terorismul teoreticienilor... * M-am intrebat, reconstituind ideile lui G. Calinescu despre roman, daca romanele sale mai sunt citite de noile generatii educate de cultura imaginii (cinematograful, televiziunea, Internetul) si pregatite de postmodernism sa primeasca tot ceea ce a fost inainte, daca nu cu invariabila ostilitate, cel putin cu scepticism?!... N-as putea raspunde in chip satisfacator, pentru ca nu stiu cu exactitate ce citesc, azi, tinerii si daca printre preferintele lor se afla si G. Calinescu. Ce pot sa spun este ca romanele lui continua sa-mi placa, nu in egala masura si nu in totalitate. "Cartea nuntii" este un roman tineresc, un exercitiu util pentru un prozator decis sa aduca dramele lumii moderne in roman, in fine, un roman in care se vede deja inteligenta prozatorului si abilitatea lui de a fixa o tipologie. Nu-i un roman fundamental, desigur, dar nici de ignorat nu este. O epica rapida, pregatitoare, opera unui spirit tanar, cu o accentuata sensibilitate la grotesc si cu o ironie intelectuala care-l impiedica sa coboare stilul in zonele melodramei sau in orgia de metafore. "Roman liric" ii va spune, de nu ma insel, autorul care publicase, cu un an inainte, o biografie exceptionala a lui Eminescu. Termenul "liric" trebuie acceptat cu prudenta. "Enigma Otiliei" este un solid roman de caractere, un roman clasic (in sensul definitiei date de prozator clasicismului), cu o tipologie memorabila si situatii, replici ce au intrat in limbajul comun. Nu s-a invechit, chiar daca, intre timp, tehnicile romanesti s-au schimbat de cateva ori... Stanica Ratiu, Giurgiuveanu, Pascalopol, Aglae Tulea, Aurica - fata nemaritata, in vesnica expeditie conjugala - se tin minte si au devenit puncte de referinta in tipologia romaneasca. In fine, e de retinut in acest roman scris de un critic literar constructia perfecta a epicii... "Bietul Ioanide" introduce, masiv, eseul in roman si drama omului superior in lumea romaneasca. Un roman, cam static, e adevarat, elaborat indelung, scris intr-un limbaj neologic care a iritat multa lume. Gasesc limbajul admirabil si, cand recitesc azi romanul, dupa ce l-am comentat pe larg intr-o carte (Scriitori romani de azi, II), observ ca-mi place mai mult decat orice proza de idei din interior, vehementa intelectuala a eroului central si, desigur, arta portretului... G. Calinescu este neintrecut in acest gen. Marin Preda era nemultumit, imi amintesc, de caracterul repetitiv al personajelor (adica de lipsa lor de evolutie interioara) si de monotonia actiunii intr-o proza care vrea sa prinda originalitatea si inconsecventele geniului. S-ar putea ca, in unele situatii, Preda sa aiba dreptate. Romanul, in ansamblu, este insa de-o originalitate frapanta si tipologia lui mi se pare si azi memorabila. O piesa rara, chiar cu excesele ei, in literatura romana dominata de personaje-mit si, la celalalt capat al spectacolului, de Mitici care tachineaza si consuma, la infinit, aperitive... "Scrinul Negru" este un roman mai dezechilibrat estetic. Arta de portretist a lui G. Calinescu nu are peste tot aceeasi stralucire si nici aceeasi eficienta epica. Romanul de dragoste si esecul unei femei frumoase, purtata ici, colo de istorie si de propria vulnerabilitate (romanul Catty-ei Zanoaga) este insa cu totul remarcabil. G. Calinescu este, vreau sa spun, un romancier eminent, programatic "inactual" (cu timpul sau), demonstrativ, paradoxal cu insistenta, un moralist, in fond, de mare clasa care vedea lumea prin viciile si himerele ei.