Va prezentam astazi ultima parte a studiului realizat de tanarul cercetator militar Cristian Bahnareanu, care identifica pragmatic cauzele reale ale principalelor conflicte ale momentului, analizandu-le din perspectiva bataliei pentru resurse energetice. O batalie in care toate marile puteri sunt fortate sa se angreneze. In Irak si in Afganistan, aceasta lupta s-a materializat intr-o confruntare militara. Alteori, ea poate fi ghicita in spatele unor conflicte interetnice sau revolte civile, insotite de inerente "tensiuni diplomatice". Asa cum se intampla adeseori in Asia centrala, regiune care constituie principalul subiect al analizei de mai jos. In final, autorul se concentreaza asupra situatiei din Europa de sud-est si pe perspectivele Romaniei. Cristian Bahnareanu si-a prezentat lucrarea, la sfarsitul lunii noiembrie, in cadrul sesiunii anuale de comunicari organizate la Bucuresti de "Centrul de Studii Strategice de Aparare si Securitate". Intertitlurile apartin redactiei. La scurt timp dupa atentatele din Statele Unite, din 11 septembrie 2001, atentia factorilor politico-militari si a opiniei publice s-a concentrat asupra Asiei Centrale si Afganistanului. Ambele spatii se caracterizeaza prin: pozitii strategice pe rutele ce unesc Orientul Apropiat si Europa de Est de Extremul Orient; resurse energetice semnificative (in Asia Centrala); incapacitatea de a-si asigura prin forte proprii securitatea externa; structura definitorie a populatiei bazata pe popoare "iraniene" si "turcice", de religie musulmana etc. Bogatele resurse de petrol si gaze naturale din zona au trezit interesul marilor puteri si pe cel al companiilor internationale si au favorizat integrarea rapida a Asiei Centrale in economia mondiala. Astfel, putem spune ca acest spatiu traverseaza o perioada de remodelare geopolitica, amplificata de concurenta de putere dintre marii actori internationali. Ca succesor al URSS, Federatia Rusa nu si-a ascuns niciodata pretentia de a-si promova - prin mijloace economice, politice si militare - interesele din Asia Centrala si de a-si mentine si extinde influenta predominanta. Aproape toate noile state din regiune au aderat la CSI si au stabilit raporturi de alianta cu Moscova. Atentia conducatorilor rusi s-a concentrat, in primul rand, asupra Kazahstanului, statul cu cele mai importante resurse energetice (cu baze pentru cercetari spatiale, nucleare si de rachete strategice) si asupra Kargastanului (la frontiera cu China), ambele avand, intre frontierele lor, si semnificative populatii rusofone. Raporturile cu Uzbekistanul si Turkmenistanul au evoluat mai putin favorabil, intre altele si din cauza faptului ca guvernul de la Taskent a aderat la GUUAM. Dupa retragerea sovieticilor din Afganistan si proclamarea statelor independente din Asia Centrala, Washingtonul s-a concentrat asupra: echilibrarii "raportului de forte" regional, grav afectat prin destramarea URSS; atragerea Kazahstanului, Uzbekistanului, Turkmenistanului, Tadjikistanului si Kargastanului in circuitul economiei mondiale si contracararea "monopolului Federatiei Ruse" asupra resurselor petroliere din regiune; sprijinirea independentei statelor din Asia Centrala, a regimurilor laice si democratiei; combaterea fundamentalismului islamic si a terorismului international, a traficului de arme si de componente nucleare si a celui de droguri etc. In acelasi timp, aranjamente politico-militare s-au materializat cu: Kazahstanul (denuclearizare, controlul armamentelor, conversia industriei militare, reforma militara etc.), Tadjikistanul, Uzbekistanul, Kargastanul si Turkmenistanul (direct sau prin intermediul PfP, al GUUAM, inclusiv prin baze militare). Implicarea directa a Statelor Unite in Asia Centrala a luat amploare dupa atacul terorist din 11 septembrie 2001, cand s-au pus bazele unei Aliante Antiteroriste (SUA, Federatia Rusa, state UE, state NATO si partenere, republicile din Asia Centrala, China, Japonia, Pakistanul etc.). Cei "Trei Mari" - SUA, Federatia Rusa si China - au condamnat "terorismul international" si au hotarat sa-si "intensifice" cooperarea. Cooperarea intre state, mentinerea prezentei SUA in Asia Centrala si intarirea legaturilor cu Federatia Rusa, Mongolia, India, Singapore, Vietnam, Coreea de Sud si Japonia sunt pentru Washington conditii ale mentinerii "echilibrului de putere" in Asia. China si UE, actorii din randul doi Aflata intr-un continuu proces de redimensionare economica si politico-militara, China s-a afirmat ca actor major international in Asia Centrala (unii analisti estimeaza ca pana in 2050 ar putea deveni puterea predominanta a Asiei). Politica sa se bazeaza pe temeiuri economice (cucerirea de piete noi, aprovizionarea cu petrol si materii prime) si politice. Desi, China vizeaza, indeosebi, Asia de Sud-Est si Extremul Orient (Coreea, Siberia, Mongolia), Asia Centrala si Pakistanul stau la randul lor in atentia planificatorilor din Beijing (in august 2001, chiar inainte de atentatele din SUA, s-a incheiat un contract petrolier foarte favorabil cu Pakistanul, iar cooperarea cu Kazahstanul a atins un nivel ridicat in domeniul petrolului si gazelor naturale). Influenta actorilor internationali majori (SUA, Federatia Rusa si China) in Asia Centrala are efecte multiple; pe de o parte, ea contribuie la includerea regiunii in principalele circuite economice si politice mondiale, pe de alta parte, poate genera intensificarea tensiunilor si conflictelor (intre Uzbekistan si vecinii sai, de exemplu), ca urmare a "jocului" marilor puteri cu interese opuse. UE (in special Franta si Germania) aspira sa obtina o pozitie distincta in regiune, cu accent in sectoarele energetice, ca si Japonia sau Coreea de Sud. In particular, Germania pare sa promoveze cea mai ambitioasa "politica europeana" in Asia Centrala, prin stabilirea de relatii privilegiate cu Federatia Rusa si China. Alaturi de Franta, Germania a sustinut pozitia Federatiei Ruse in criza irakiana si in relatiile cu Iranul. De altfel, pentru UE participarea directa la valorificarea resurselor energetice si de materii prime din Asia Centrala si Siberia este vitala in perspectiva accentuarii curentelor concurentiale in relatiile dintre principalele "blocuri economice" ale lumii. SUA, Marea Britanie, Italia, Spania, si alte state pledeaza pentru concertarea actiunilor internationale in Asia Centrala (SUA, UE, NATO, Federatia Rusa), cu o solida si constanta asistenta a organismelor si corporatiilor financiare, industriale si comerciale internationale. Este deja clar ca resursele energetice ale Asiei Centrale nu mai pot alimenta numai aspiratiile neo-imperiale ale Federatiei Ruse. Penetrarea occidentala din Caucaz Caucazul reprezinta o regiune desprinsa recent din URSS si aflata in proces de integrare in comunitatea internationala. Moscova a socotit Caucazul drept un spatiu al intereselor sale directe inca din secolele XVIII-XIX. In anii 1990-1991, statele caucaziene si-au proclamat independenta, dar au ramas in CSI. Penetratia occidentala in regiune a favorizat, dupa incetarea Razboiului Rece, detasarea relativa si in trepte diferite a Georgiei, Azerbaidjanului si Armeniei de Federatia Rusa; in paralel, regiunea a fost penetrata de islamismul radical si terorism, tensiunile istorice, etnice, politice si religioase (ortodoxie-islam), reaparand in prim-planul actualitatii. Contradictiile, tensiunile, crizele si conflictele din Caucaz formeaza un adevarat "complex de insecuritate", la frontiera sudica a Federatiei Ruse si la confluenta Europei de Est cu Orientul Apropiat si Mijlociu si Asia Centrala. La baza acestei stari stau cauze etnice, politice, religioase, economice, culturale; lor li se adauga actiunile unor "tendinte" si ale unor actori internationali majori, in contextul mutatiilor geopolitice si geo-economice produse la incheierea Razboiului Rece si in cursul integrarii Caucazului in circuitul economiei mondiale. Specificul regiunii de spatiu al afirmarii unor vechi si noi entitati etno-politice, pune in lumina, mai accentuat decat in Balcani, componenta religioasa a conflictelor din Caucaz, spatiu traditional de "ciocnire frontala" intre crestinism si islamism. Interesele caucaziene ale Moscovei Federatia Rusa este de departe puterea "covarsitoare" a regiunii din punct de vedere economic si militar. Statele caucaziene depind de economia rusa. Energia electrica si gazele vin de la Moscova. Cu exceptia Azerbaidjanului, celelalte state sunt private de resurse petroliere. Dupa dezmembrarea URSS, Moscova a considerat Caucazul ca un spatiu al "vecinatatii sale apropiate", drept care s-a straduit sa-si exercite controlul direct si indirect. Din motive economice, atentia Federatiei Ruse s-a indreptat spre Azerbaidjan, Daghestan si Cecenia, zone petrolifere cu importanta strategica la Marea de Azov (de aici si preocuparea pentru valorificarea conductelor de pe traseul Azerbaidjan-Daghestan-Cecenia-sudul Federatiei Ruse). Din punct de vedere politico-militar, Moscova a depus eforturi pentru consolidarea pozitiilor din Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Daghestan si Cecenia. In acelasi timp, Moscova s-a preocupat de contracararea tendintelor autonomiste din Cecenia si Daghestan, de reducerea "sfidarilor" Georgiei si de combaterea miscarilor islamiste religioase din Caucazul de Nord; nationalismul extremist si fundamentalismul islamic reprezinta astazi adversari redutabili care ar putea produce, pe termen lung, bulversarea tuturor republicilor autonome din Caucazul de Nord si activarea unei zone largi de razboi si insecuritate la frontierele sudice ale Federatiei Ruse si in interiorul ei, intre Volga si Urali. Destabilizarea Caucazului de Nord intr-un grad foarte accentuat ar narui orice speranta rusa de intaietate energetica si politico-militara in Bazinul Caspic. Georgia, "cheia" Caucazului Pe plan regional, stabilitatea Caucazului depinde intr-o masura majora de controlul asupra Georgiei. In timpul din urma, Federatia Rusa pare inclinata sa agreeze o anumita prezenta a SUA in Caucaz, cu scopul de a contribui la "temperarea" unor initiative regionale angajate de Turcia si Azerbaidjan si de a concura la stabilizarea unor zone amenintate de fundamentalismul islamic si de terorismul international. Gazpromul este pe cale de a cuceri monopolul furnizarii de gaze in Georgia si a domina tara din punct de vedere al energiei electrice. Moscova planuieste integrarea intregului sistem regional in structurile sale energetice. Sprijinul SUA si UE poate sustine si lansarea unor proiecte energetice regionale. Pe plan economic, atentia SUA s-a concentrat asupra construirii unei conducte din Azerbaidjan, in Georgia si de aici pe tarmul turcesc al Marii Negre (Ceyhan), cu intentia de a eluda monopolul Federatiei Ruse asupra transporturilor de petrol si gaze spre Occident. Interesul economic este demonstrat de faptul ca firmele si bancile occidentale au investit pana acum peste 40 mld. dolari in Bazinul Caspic (inclusiv Asia Centrala). Aici se afla rezerve de 16 mld. barili, similare cu cele din Marea Nordului; potentialul regiunii ar fi de 200 mld. barili, la un consum intern de 70 mld. barili. La intreg Bazinul Caspic sunt rezerve de gaze naturale in procent de 7% din totalul mondial. Departarea de principalii consumatori, starea tehnica a exploatarilor existente, lipsa de rute amenajate de transport si cheltuielile importante reclamate de exploatarea zacamintelor caspice sunt piedici in calea valorificarii lor; la toate acestea se adauga riscurile conflictelor locale si cele ce decurg din tensionarea relatiilor cu Federatia Rusa. Americanii vor sa sparga monopolul energetic rusesc din Caucaz Totusi, multi analisti occidentali pun in evidenta mai ales interesele politico-economice, subliniind ca singura "goana dupa petrol" nu explica ratiunile implicarii Occidentului in Bazinul Caspic, in conditiile in care sunt arii mult mai usor accesibile (Golful Persic, Venezuela, Africa de Vest). Alti analisti considera ca expansiunea economico-politica in Caucaz (Proiectul Marea Europa) are si menirea de a face Moscova mai "rezonabila" in relatiile cu Occidentul, de a stimula deschiderea accesului liber la resursele sale energetice si deplina integrare in economia mondiala. Obiectivele oficiale ale SUA - asemanatoare pana la un punct cu cele UE - ar fi deci: sustinerea dezvoltarii independente a statelor din regiune; liberul acces la resursele petroliere ale Bazinului Caspic (7% din rezervele mondiale de petrol, fata de 5% ale Federatiei Ruse) si includerea Caucazului in economia mondiala; respingerea oricarei hegemonii regionale; combaterea terorismului international, a proliferarii a armelor de nimicire in masa si fundamentalismului islamic; gestionarea internationala a crizelor. Sub acest unghi, Washingtonul incurajeaza UE, companiile transnationale, marile banci (Banca Mondiala, BERD) sa se angajeze activ in regiune, sa favorizeze modernizarea si stabilizarea Caucazului, sa promoveze democratia si drepturile omului, sa incurajeze transformari de structura pentru a reduce decalajele economico-sociale si a contracara sursele de alimentare a conflictelor etnico-religioase si fundamentalismelor de orice natura. In cadrul enuntat, cooperarea energetica regionala devine un instrument de stabilizare, ce presupune participarea, pe temeiuri competitive, a SUA, UE si Federatiei Ruse. Orice fel de "monopol energetic" este respins, alaturi de vechile formule de hegemonie regionala politica si militara. Uniunea Europeana, datorita dependentei de Federatia Rusa ca "furnizor strategic" de petrol si gaze naturale si, in consecinta, a preferat sa se implice mai putin in problemele Caucazului. Totusi, marile companii - de felul BP, Shell, Elf etc. - au investit sume considerabile in exploatarile petroliere din bazinul Marii Caspice. Trei programe ale UE vizeaza Asia Centrala si Caucazul: TACIS (asistenta tehnica); TRACECA (se refera la coridoarele de transport si conductele de petrol si gaze); INOGATE (reteaua interstatala de petrol si gaze). Statele din Caucaz fac parte din Consiliul Europei (Georgia, in 1999, Armenia si Azerbaidjan, in 2000) si din PfP (din 1994). Europa de Sud-Est - Romania Statele dintre Marea Baltica si Marea Neagra parcurg o etapa istorica caracterizata prin "despartirea lunga si dureroasa" de comunism si de apartenenta la sfera de influenta sovietica, fiind in pragul integrarii in NATO si UE. Asistenta politica, economica si militara occidentala este esentiala pentru stimularea proceselor de prefacere a bazei economico-sociala a acestor state si democratizarea lor accentuata. Peste tot, in proportii diferite, se inregistreaza obstacole importante: mentalitati vechi; slabe traditii democratice; coruptie; relatii cu organizatiile criminale internationale; trafic ilegal de droguri, arme, "carne vie" cu retelele din Ucraina, Federatia Rusa, Asia Centrala etc. Washingtonul are acum controlul politico-militar regional si impulsioneaza programele de integrare in NATO si UE. Pe de alta parte, SUA se preocupa indeaproape de consolidarea cooperarii regionale, democratizarea societatii, combaterea coruptiei si a crimei organizate; si problemele energetice se afla la loc central pe agenda guvernului american, de la crearea unui sistem regional integrat, la gestionarea viitoarelor trasee de petrol si gaze din Caucaz si Orientul Apropiat si Mijlociu. Aceste state, UE in general, depind major din punct de vedere energetic de livrarile de petrol si gaze din Federatia Rusa, vulnerabilitate deosebit de importanta. Totusi, Moscova trebuie sa ia in calcul faptul ca principalele sale conducte de petrol si gaze tranziteaza Bielorusia, Ucraina si Polonia, transportul spre UE fiind practic controlat de actori regionali asupra carora Moscova exercita un control nesigur sau un slab control. Totusi, accesul la surse energetice din Marea Nordului, Caspica, Orientul Apropiat si Mijlociu reduce pe termen mediu dependenta UE de Federatia Rusa. Concomitent, participarea companiilor ruse (Gazprom, Lukoil) la o competitie economica regionala este grevata de: obligatia ca ele sa respecte regulile UE si sa-si liberalizeze propria piata energetica; necesitatea modernizarii tehnologice; costurile ridicate ale transportului pe conducta "Drujba", pe calea ferata sau pe conducta Odessa-Brodii etc. Pana la urma, Federatia Rusa trebuie sa accepte parteneriatul occidental si cooperarea marilor companii transnationale si sa renunte la relatiile de pe pozitii de forta cu statele din imediata sa vecinatate. Romania a reusit in ultimul deceniu sa mentina un grad redus de dependenta fata de importurile de petrol si gaze naturale. Cu toate acestea, in ultimii ani, datorita preconizatei epuizari a rezervelor proprii (in circa 20 de ani) si scaderii productiei interne, a trebuit sa apeleze la importuri de resurse energetice, mai ales din Federatia Rusa. Washingtonul pare preocupat de piata energiei electrice in Romania si Europa de Sud-Est, cu toate ca nu este dezinteresat nici de petrol. OMV, prin preluarea Petrom, reprezinta o "punte" de capital german si american. SUA apreciaza ca Romania ofera urmatoarele oportunitati pe termen mediu: este cea de-a doua piata din Europa de Est; s-au inregistrat trei ani de crestere economica neintrerupta; s-a demarat procesul de restructurare si privatizare a sectorului energetic si dezvoltare a infrastructurii. Mai multe companii americane si Eximbank (SUA) pregatesc proiectul conductei Constanta-Serbia-Croatia. Petrolul rusesc face fata cu greu competitivitatii celui din Orientul Mijlociu si din Marea Nordului, care are o densitate mai scazuta si un continut mai mic de sulfuri. In aceste conditii, ar fi de preferat ca petrolul sa fie adus din Federatia Rusa sau/si din Caucaz in Romania si procesat la standarde UE in Romania pentru Europa Est-Centrala si Balcani. Dezvoltarea unei serioase petrochimii in tara noastra de catre UE implica aproape obligatoriu o puternica prezenta occidentala si cooperarea in petrol si gaze cu Federatia Rusa. Astfel, desi va fi un importator net de energie, Romania poate juca un rol strategic important pe piata internationala atat pentru tranzitul de petrol din Federatia Rusa spre zona consumatoare din vestul Europei, cat si in calitate de exportator de electricitate si produse petroliere. In perspectiva apropiatei aderari la UE, Romania va trebui sa tina cont de pilonii identificati in acquis-ul comunitar: securitatea in alimentare, competitivitate si protectia mediului, precum si de noile orientari comunitare din planul de dezvoltare a strategiei energetice, cuprins in Cartea Verde a UE. Federatia Rusa incearca sa valorifice disputele energetice UE-SUA; astfel, inclina sa transfere tranzactiile de petrol si gaze in euro, sporeste taxele de export si refuza sa liberalizeze piata energetica interna, dar accepta contracte preferentiale cu anumite companii. O alianta intre rusi si germani este clara in sfera gazelor naturale in Europa Est-Centrala. La fel, exista o stransa cooperare intre rusi si britanici in domeniul petrolier in Siberia de Vest si prin Lukoil in Balcani, Arabia Saudita, Asia Centrala etc. Americanii si rusii coopereaza si se concureaza in Siberia, Caspica, Asia Centrala, Irak, Iran etc. In cele din urma, Moscova trebuie insa sa tina seama de propriile interese reale (are nevoie de investitii energetice de 1.000 mld. dolari in urmatorii 25 de ani), de discrepanta dintre SUA si UE in tehnologia petroliera si resursele financiare si de faptul ca Washingtonul nu depinde efectiv de petrolul si gazele naturale rusesti, spre deosebire de Germania, statele din Europa de Est sau Balcani. In plus, SUA controleaza politic 70-80% din resursele mondiale petroliere, iar Federatia Rusa 5-7%, stand insa foarte bine in privinta gazelor naturale. Pe "frontul principal petrolier" din statele Golfului, SUA au un avantaj incontestabil. Ramane o disputa strategica in sfera gazelor naturale, concentrate in proportie de 47% in Federatia Rusa. Prin urmare, "manevrele de presiune" petrolier-politice ale Kremlinului au limite clare cu partenerii-concurenti americani. Si cu europenii, asemenea "jocuri" nu se vor putea prelungi in conditiile exploatarii noilor zacaminte din Marea Nordului, Algeria, Libia, Africa de Vest, Irak etc. Pana la urma, un stat chiar de dimensiunile Federatiei Ruse, care controleaza 5-10% din rezervele mondiale si care se afla in pozitia de exportator alternativ de petrol, nu se poate impune economico-politic in fata marilor actori ai economiei mondiale. Resursele energetice se dovedesc a avea o pozitie centrala in activitatile economice si sociale ale SUA si Europei, ca si in restul lumii industrializate. Securitatea alimentarii cu energie, dezvoltarea economica durabila, protectia mediului etc. reprezinta preocupari comune ale marilor actori ai acestei lupte pentru resurse, si nu numai; de aceea, la aceste probleme ale lumii contemporane trebuie cautate solutii comune, intemeiate pe parteneriat si cooperare.

Miruna MUNTEANU