In 2004, Mircea Muthu a implinit saizeci de ani; prilej de a publica nu un nou studiu de balcanologie, de comparativism ori de teorie asupra culturii, ci un volum de versuri. Este al doilea, dupa Esente, aparut la editura Clusium exact acum zece ani. Se vede ca, aproape de fiinta, poezia e investita cu puterea de a o exprima mai exact, de a-i sustine devenirea si treptele. De altfel, profesorul il invoca intr-o pagina memorialistica pe Hermes Trismegistul, care i-ar fi invatat pe greci arta scrierii: "intregul Univers, ar fi afirmat el, nu e decit o singura Carte, un Manuscris unic, un gigantic sul de papirus al Cerului si al Pamintului. Aplecat asupra tabletei, Scribul, stramosul nostru, fixase cu condeiul urma trecerii si a lumii sale, "ca sa se stie"". Grafii, volumul de poeme aparut de curind la aceeasi editura Clusium, isi are radacinile in doua din ideile care structureaza fraza de mai sus. Mai intii, e vorba de convingerea ca, daca eventual nu intemeiaza, scrisul este singurul sigiliu al prezentei. Astfel, ce alta dovada mai buna a ei decit un volum de versuri? Studiile, cu cit mai docte si savante, cu atit tradeaza mai mult. Ciudat cum, intrate in rigori exterioare, ele devin semn, de nu si prilej, al instrainarii. Nu-i vorba, s-ar putea ca tocmai in felul acesta, printr-o sacrificare de sine, sa devina cu adevarat marturii ale altor prezente in lume. In fine, un poem de-acum, asupra caruia voi reveni, se numeste chiar scribul. Apoi, e vorba de constiinta situarii fiintei intr-un joc secund, intr-un spatiu bidimensional, al amintirii, al tabloului ori, in fine, al scrisului. Ceea ce exista, inclusiv sinele cel mai profund, nu are o alta consistenta: e doar un semn. Aici vad eu motivul pentru care un poem e dedicat lui Basho, altul lui Kavafis. Nu e vorba doar de o condensare a expresiei ori de un anume suport al imaginarului, ci de o poetica. In felul acesta, grafii-le sint nu numai dovada prezentei in lume, ci prezenta insasi. In fine, sa spunem deocamdata ca de aici, din aceasta mutare a fiintei in semn, si nu e vorba de o fiinta eterata, ci chiar de una memorialist-biografica, se naste si nelinistea, si atitudinea senin-melancolica. Privita ca amenintare care substituie trecerea si moartea, aceasta mutare a fiintei in semn are reversul sau: incandescenta e purificata pina la inseninare. Arderea e lumina, la fel cum trairea e anamneza. Caligrafii (un poem se numeste chiar Caligrafie), poemele lui Mircea Muthu nu se intemeiaza pe aceasta miza estetica, ci pe una existentiala. Motivul bibliotecii se asociaza astfel, inevitabil, cu acela al mortii: "Parfum de fructe cu miros de moarte / urca spre cer din frunzele de aur; / tacut, dispare lenesul Octombrie / adinc in Valea Regilor din noi / si scribul ďż˝ harnic si nesigur ďż˝ / timp inghetat pe raft asaza, / cum, in orbitele la fel de goale, / infloresc doi trandafiri de singe / dintr-o memorie iarasi vinovata / in noua biblioteca din Alexandria" (scribul). Dar moartea, ca fixare intr-un timp inghetat, ca inflorire a trandafirului de singe ďż˝ astfel, ca imagine purificata de orice exaltare a carnii. Transferarea angoasei in fresca, iata pariul acestei poezii. De fapt, e un mijloc de a transfera cultura in natura. De obicei, modernii incearca o miscare inversa. Pentru Mircea Muthu asumarea crizei se face, insa, prin decantarea ei: "Sa te retragi, usor precum apa / limpede dupa varateca ploaie, / lasind in urma griul verde / si macii infloriti; / Sa te retragi, incet, precum aurul / spre miezul pamintului / distilind esentele tirzii". Exista in poezia lui Mircea Muthu obsesia, purificata de orice stridenta, a mortii. Voi reveni asupra acestei chestiuni. In permanenta, insa, ea e dublata de o restaurare a sensului. inca din prima poezie a volumului, albia de cuvinte moarte e dublata de respiratia calma a Oceanului. Poate ca acesta este si motivul pentru care imaginarul se structureaza in asa fel incit articuleaza un cimp metaforic al trecerii. Citeva poezii se numesc elocvent intre. Apoi, amurgul, tarmul, frontiera, exilul, tirziul, refluxul, toate acestea sint semne ale unei glisari si, in acelasi timp, ale unei complementaritati care face inutil strigatul. Cit despre vechea frontiera cu barbarii, prefer sa citesc acest vers prin prisma refuzului poeziei-boncaluit, de care vorbea Blaga. Ochiul orb rostogolindu-se pe tarm este imaginea emblematica a unei poezii retrase in sine, pentru care nu vederea e semnul fiintei, ci proiectarea in amintire; agonia e mintuit azur. Fiind vorba de vedere, as face aici citeva observatii asupra cromaticii din poezia lui Mircea Muthu. Atit de prezent, rosul e semnul crizei. "Un rosiatic osuar" ori "cimpia rosie din Aragon" dau tablourilor tensiunea unor frisoane. Totusi, ele sint adesea "muiate in aur". Pe de alta parte, exista doua poeme, dintre care unul e cel final, in care nu rosul e prezent, ci galbenul si negrul. "Se-nfrunta galbenul cu negrul", citim intr-un loc. Apoi, iata poemul final: "incet coboara linia rotunjind / trupul de sarpe gata sa adoarma / pe un desert de carti, vegheat de mare, / linga un zero, iarasi: elipsa suspendata / ce-aduna-n sine galbenul si negrul / si un migdal, in asfintit, pe creasta / a inflorit, tacut, a doua oara". Poem elocvent pentru transformarea angoasei in senina recuperare a sinelui. Apoi, se poate scrie un intreg studiu despre o fauna mutata in poezia lui Mircea Muthu din natura in text: "o caracatita coboara", "tipatul gistei salbatice", "un bivol rosu seara", "greierul zdrobeste linistea", "broasca sare-n lacul fara apa", "albina enigmatica, regala", "un crab pe linia vinata de piatra". E un inventar poate incomplet. Amintindu-ne de Basho, astfel de poeme sint mai degraba marturia unei glisari spre mormintul paginii, mormintul acesta in care totul e prezent si absent in acelasi timp. E ca si cum, pina la urma, un desen clar ar muta existenta in tiparele vechi ale ruinelor unei arhitecturi eline. Cit despre fauna, totusi, poemul final trimite la "trupul de sarpe gata sa adoarma / pe un desert de carti, vegheat de mare". Sarpele, desertul de carti, marea ca semne ale implinirii, ale unei armonii sustrase timpului. Sint, insa, in cartea aceasta citeva poeme care ar trebui citite nu pentru a fi puse in slujba unor demonstratii, ci numai pentru valoare lor intrinseca. Ma gindesc la rememeber sau la intre II, o pledoarie in favoarea poetului care creeaza daca nu lume, sens: "Cu grija Poetul alege semnul: / il despica, il scruteaza, il combina / cu altele, chiar inventeaza uneori / numai ca sa poti vedea / minuscula ginganie balansind / pe firul, proaspat rasarit, de iarba / in minunea inceputului de zi". De fapt, cu adevarat as cita poemul numit paralele inegale: "Ai fost iluzia mea, / dintre toate cea mai frumoasa / ai fost; un an a trecut / si parca n-ar fi fost ďż˝ / doar pestele acela se mai zbate / pe cheiul umed, in Pireu; / Am fost esecul tau / cel mai frumos, probabil / ca am fost; un altul trece iar / si parca nici n-ar fi ďż˝ / doar perla vie, dintr-o vara, / dispare-n ochiul limpede / si rece, intre munti". Asadar, grafii-le, ca mijloc de a exista, inscriind in fiinta trecerea. Si, totusi, nu-i posibil ca nu existenta, ci nimicul sa nasca aceste "stranii forme"? Daca-i asa, poezia lui Mircea Muthu ar trebui, in fapt, recitita. Argument al adevarului ei.

Mircea A. DIACONU Mircea Muthu, Grafii, Editura Clusium, 2004.