Recent, in cadrul unui colocviu clujean despre un autor de care m-am ocupat (in primul rind traducindu-l) ďż˝ Michel Foucault ďż˝, un coleg abia mai tinar, dar de cele mai multe ori temeinic in afirmatii (Caius Dobrescu), facea, foarte serios ďż˝ dar cu intentie si accente vadit peiorative, descalificante ďż˝ o apropiere intre viziunile (preponderent) critice, infinit de suspicioase si chiar "apocaliptice" (asupra modernitatii) ale ginditorului francez, si asa-numita (foarte inspirat) "paranoie critica", cum a fost ea formulata de Salvador Dali. Or, "paranoia critica" mi se pare, scurt spus, insasi sursa, boldul si imboldul creatiei: daca nu ti se "nazar" anumite configuratii malefice ale realitatii, si daca n-ai banui chiar existenta malitioasa a unor "autori" ale acestora, de ce-ai mai sari din banca ta si te-ai apuca sa scrii, sa pictezi, sa filmezi, devenind tu insuti "autor" cu pretentii de a fi luat in serios si de a impune veritabila realitate? Fara spaima si indignare nu exista salt spre creatie si nici indemn ("spin", "cui", "taun") si sansa de arta, adica de elaborare a unor tehnici minutioase, cit mai eficiente posibil, de "restabilire a adevarului". In purismul nostru idealizant si decorporalizant, ajuns biet plezirism estetic ďż˝ la care a contribuit infinit si de-virilizarea, dez-"empiricizarea", de-senzorializarea, insensibilizarea fobica la "impuritatea" politicului impusa de comunism ďż˝, noi am ajuns sa uitam ďż˝ si sa dispretuim, excluzindu-le ďż˝ amanuntele si "accidentele" care imping (trezesc) la creatie. Pierzind, in felul acesta, tocmai radacinile vii ale artei in realitate, in revoltele "paranoice" ale adevaratilor creatori, intotdeauna "suparati pe viata". Persecutia despre care vorbea, acum mai bine de jumatate de secol, Leo Strauss in Persecutia si arta de a scrie, nu este ďż˝ nu trebuie privita ca fiind si nu trebuie, in consecinta, lasata, asteptata sa survina ďż˝ doar sub forma aceleia exercitate, cenzorial, de politic. Pentru a spera sa ajungem sa elaboram arta (adica tehnici de contra-comunicare eficienta), trebuie sa ne "politizam" singuri, neasteptind initiativa politicului. Toti marii autori de opere literare sau filosofice s-au apucat de treaba (citeste: opera) si au fost sustinuti in travaliul lor de diverse "persecutii": "ceva", in lumea contemporana lor, nu mergea cum trebuie si nu le dadea pace, ii "persecuta" interpelindu-i direct, si determinindu-i, la rindu-le, sa-si interpeleze semenii. Decizia si capacitatea de a te lasa mai intii afectat (im-primat in vederea ex-primarii si, fireste, a imprimarii) si, apoi, pe larg si cit mai coerent, "persecutat" de lumea in care traiesti si vointa de a "restabili adevarul" cu privire la lume, incepind insa din imediat, constituie motorul prim ďż˝ si material ďż˝ al procesului de creatie. Daca nu s-ar fi simtit direct, paranoic vizat de falsul eroism propagat de "literatura de cavalerie", foarte gustata de public, Cervantes nu s-ar fi apucat sa scrie Don Quijote (retradus recent ďż˝ si acesta mi se pare a fi evenimentul editorial al anului ďż˝, intr-o editie exemplara, de Sorin Marculescu), adica sa insceneze nebunia livresca slaba, comoda, sedentara, care astazi face ravagii prin televiziune. Nu trebuie sa asteptam, maladiv ďż˝ sau sa pindim nesatiosi, cu speranta de salvare: altii, catastrofa sa ne mobilizeze! ďż˝, instaurarea vreunui totalitarsim sau caderea in tiranie pentru a trece la elaborarea unor arte calculate si inventive de comunicare "printre rindurile" actualitatii a adevarului asa cum ni se arata el noua. Marii creatori nu asteapta sa se lase innebuniti, ci se innebunesc singuri, si intotdeauna constructia incepe cu ďż˝ si este sustinuta de ďż˝ o reactie de impotrivire: reactie epistemica, dat fiind ca aproape in toate cazurile este vorba de adevar. Nu se poate crea fara o tinta-mediu-suport, profitind, prin infinite deturnari si "teatralizari", de o forta deja existenta, si virulenta. De aici si impresia de vitalitate si sanatate pe care o degaja oricind lectura marilor clasici, care toti au fost niste combatanti. Tehnica literara este tehnica de razboi. Altfel riscam sa innebunim de tacere si sa murim de inutilitate. Ne-revoltat de ceea ce semenii sai ďż˝ "vrajiti" de mirajul "realitatii" regizat, eventual, de un "Geniu Rau(tacios)" cartezian ďż˝ nu vad, scriitorul nu trece la actiune, iar arta lui (intreita, de a "potrivi cuvinte": intre ele, la realitate, la destinatari), eminamente si generos, vizionar polemica, ramine neadaugata artelor noastre de viata, prin care izbutim sa nu innebunim traind. Scriitorul este un bun terapeut fie si doar prin faptul ca identifica si propune cauze ale "iesirii din titini" a lumii, mobilizindu-ne speranta si dindu-ne impresia ca putem si avem cu cine lupta, ca putem face ceva.

Bogdan GHIU