Eugen SIMION 

Dintr-un articol publicat de Andrei Milca in "Cronica romana" aflu ca, scriind despre o carte semnata de mine, este insultat in presa de unii confrati, iritati de faptul ca tanarul critic se arata reverentios cu fostul lui profesor si nu-l injuriaza, cum este obiceiul mai nou printre tinerii intelectuali daco-romani. Domnul Andrei Milca a devenit, cu alte cuvinte, si el "omul meu", ca si alti fosti studenti pe care, banuind ca au talent, ii incurajez si, pe cat este posibil, ii public in "Caiete Critice". Si daca a devenit, trebuie descurajat, batjocorit, lichidat... Am scris, mai demult, despre "oamenii mei" si mi-am permis cu acea ocazie sa le dau sfatul de a nu tine seama de asemenea reactii umorale si, daca vor sa devina cu adevarat critici literari, trebuie sa respecte principiul lui E. Lovinescu: resemnarea in fata valorii estetice, indiferent de unde ar veni. Cu alte vorbe: sa scrie, nestingheriti de zarva din jur, despre opera si sa dea o judecata, iarasi netulburati de circumstante, despre ea... Sa-si laude, daca este cazul, si dusmanul care a scris o carte buna. Sa incerce sa procedeze ca G. Calinescu, care marturiseste intr-un rand ca se retrage in casa, trage perdelele, aprinde lumina si, relaxat, incepe sa citeasca poemul sau romanul scris de autorul care tocmai l-a apostrofat pe strada. Ar trebui sa-i dau si lui Andrei Milca, tanarul meu doctorand, aceleasi sfaturi, dar cum stiu ca tinerii au toate calitatile din lume, mai putin aceea de a primi sfaturi, renunt. El se arata manios, in articolele pe care le-am citit, pe cei care il insulta si revine in mai multe randuri asupra temei. Are dreptate, pentru ca nimic nu-i mai vexant pentru un critic, tanar sau varstnic, decat suspiciunea de nesinceritate... Confruntat toata viata cu reactiile autorilor despre care am scris sau am ezitat din diverse motive sa scriu, imi permit sa-i spun ca scriitorii se supara usor si ca un critic literar nu trebuie sa tina seama de hachitele lor. Hachitele trec, judecata critica buna ramane, iar daca hachitele nu trec, vor imbatrani urat si vor cadea, in mod sigur, in ridicol. Am fost toata viata mea urmarit cu ura de dusmanii lui Preda pentru simplu fapt ca-mi placea literatura lui si am avut mereu o mare afectiune pentru om... Unii ma contesta si azi, cu vehementa, din acelasi motiv sau nu-mi iarta admiratia fata de poezia lui Nichita Stanescu si Marin Sorescu... Mi-am dat seama ca este inutil sa incerci sa le schimbi ideile tepene si otravite. Critica literara este o cursa lunga si o castiga cine tine drumul drept si isi dozeaza bine fortele. Asa ca, tinere critic, nu fii prea mult tulburat de zbieratorii de serviciu (cum ii numea Noica), raspunde-le o data, de doua ori, daca nu poti reprima in dumneata sentimentul injustitiei, dar nu-ti pierde timpul ripostand zilnic celor care cred ca in literatura actioneaza principiul cumetriei: orice se poate contesta, nimic nu-i gratuit, totul se aranjeaza... Nu vei avea, poate, de la inceput satisfactia de a fi ascultat si urmat, nu te lasa insa intimidat, scrie ceea ce crezi, contesta - daca este de contestat - chiar si pe cei pe care ii iubesti, dar fugi cat poti de stil marlanesc care este, azi, devastator in societatea romaneasca. Criticul autentic "nu injura", el poate da, cand este cazul, o judecata negativa despre o scriere, aducand probele de rigoare. Insulta omului care scrie este refugiul publicistilor ratati, tineri sau mai putin tineri. Cine isi mai aminteste azi de Georgescu-Cocos, cel care ataca bezmetic pe cel mai mare poet al epocii si-l numea, impudic, "Porcofonie Arghezi"? Doar cate un istoric literar, ca mine, care incearca sa afle argumente impotriva zbieratorilor de profesie care-l ataca saptamanal, orice ar face si orice ar scrie. Pe el sau pe cei care se straduiesc sa fie drepti cu opera lui... * Mi-am pus deseori intrebarea ce este un om egoist si cum putem scapa de egoismul care, dupa cat spun moralistii, creste o data cu noi si capata uneori forme patologice. Mai ales cand este vorba de creatorii de arta. Am aflat, intr-o insemnare a lui Eugene Labiche, un raspuns care satisface vanitatile scriitorului: "numesc egoist pe cel care nu se gandeste la mine". * In jurnalul lui Eliade descopar o propozitie pe care ar fi spus-o Heidegger atunci cand, dupa razboi, se astepta sa fie epurat din universitate si, in genere, din viata intelectuala pe motiv ca a fost simpatizant hitlerist: "Daca germanii imi vor aduce o asemenea insulta, am sa-mi ard intreaga opera inedita". Propozitie teribila. Noroc ca filosoful n-a dus amenintarea la capat... * Apropo de stilul criticii literare: in Upanisade se poate citi urmatoarea fraza: "sa fii ca lemnul de Santal care parfumeaza toporul care-l taie"... Fraza splendida, dar nu cred ca poate fi aplicata in profesiunea noastra. Ma gandesc, totusi, ca intelectuali fini si talentati, ca Perpessicius, fac o critica artistica, amabila, ma rog: "parfumata", chiar atunci cand comenteaza o carte care, in mod hotarat, nu le place. Strategia curtoaziei, delicatetea refuzului, flori de stil crescute in malul negatiei generoase... * Cele mai mari probleme le am, in calitate de critic literar, cu prietenii, nu cu dusmanii. Cu dusmanii e simplu: exista, sunt constanti, totdeauna la datorie, neclintiti in ura lor mediocra... M-am obisnuit cu ei, cum m-am obisnuit, de la o vreme, cu Renitecul pe care trebuie sa-l iau, la sfatul medicului, dimineata si seara. Nu-mi place, dar, zic, m-am resemnat in fata raului marunt si inevitabil. Cu prietenii e mai greu: se supara din te miri ce, daca nu le citesc repede cartea pe care tocmai au scos-o, daca nu ma supar pe dusmanii lor, daca nu sunt prieten cu prietenii lor, in fine, tot felul de motive a caror logica imi scapa. Cum sunt un om care nu se grabeste deloc sa fac ceea ce nu crede, prietenii mei literari, putini cati au ramas, se supara des pe mine. La inceput, ma suparam si eu pe ei, apoi, calit in lupte, astept sa le treaca. Atunci am timp sa le citesc cartile si sa le admir arta lor desavarsita...