Ralf Dahrendorf 

Intr-un fel, armele de distrugere in masa ale Irakului au fost in mare masura arme de distragere in masa. Fara indoiala, Presedintele George W. Bush si prim-ministrul Tony Blair au crezut ca Saddam Hussein detinea astfel de arme sau, cel putin, ca dispunea de mijloacele necesare pentru a le produce, atunci cand au decis sa se angajeze intr-un razboi "preventiv". In cazul Irakului, s-au temut mai ales de existenta armelor biologice si chimice. Insa armele de distrugere in masa nu au constituit singurul pretext pentru declararea razboiului. Ambii lideri erau scandalizati de un dictator criminal si sperau ca inlaturarea acestuia va facilita accesul democratiei in Irak. Aceasta, sperau ei, avea sa aduca un dram de stabilitate care ar fi ajutat la solutionarea altor conflicte din regiune si, de asemenea, avea sa garanteze un flux continuu al petrolului. Motivatiile ambigue nu sunt neaparat eronate. De fapt, majoritatea motivatiilor invocate de catre oameni sunt ambigue. Adevarata intrebare este daca democratia ar fi putut sa serveasca la toate acestea si, in aceasta situatie, daca rachetele si tancurile reprezinta mijloace adecvate pentru instaurarea democratiei intr-o tara care a experimentat o lunga perioada de dictatura. Precedentele istorice au jucat un rol important in luarea deciziei cu privire la Irak, iar aceasta nu numai deoarece consilierul Presedintelui Bush pe probleme de siguranta nationala, Condoleeza Rice, a facut referire la ele des. Unul dintre exemple l-ar putea constitui Germania nazista. Mai exact, Aliatii nu au intrat in razboi pentru a aduce democratia in Germania. In tot cazul, Germania a initiat razboiul. Aliatii i-au aparat pe cei fata de care aveau obligatii prin tratate, iar apoi au aparat integritatea propriilor tari. Pesemne ca intrarea Statelor Unite in razboiul (european) a avut de-a face cu ordinea postbelica. Insa au existat doua viziuni asupra acestei ordini. Una dintre acestea sustinea ca Germania ar fi trebuit strivita si redusa la o societate pre-industriala, care nu ar mai fi putut fi capabila de agresiune vreodata. Cealalta propunea ajutarea Germaniei prin orientarea ei catre democratie. Judecand dupa cele intamplate, protagonistii primei viziuni au fost ignorati, iar proponentii celei de-a doua au triumfat. Intr-adevar, SUA au fost eficiente in sensul ca si-au folosit "puterea de convingere" pentru a construi democratia in Germania postbelica, desi Marea Britanie a excelat in domeniu. Manierele democratice erau caracteristice mai degraba fortelor de ocupatie britanice. Al doilea exemplu, sfarsitul Razboiului Rece in 1989, s-a bucurat, de asemenea, de succes. Bineinteles, prabusirea comunismului nu a fost rezultatul unei actiuni preventive a vestului (desi cursa spre inarmare a contribut la implozia sistemului). Totusi, dupa 1989, ajutorul oferit de Vest, inclusiv de SUA si de Marea Britanie, a facilitat tranzitia catre democratie, statul de drept si economia de piata in majoritatea tarilor post-comuniste. Asadar, de ce nu functioneaza toate acestea in Irak? Evident, diferentele de cultura si de circumstante abunda. Dar chiar si in aceasta situatie, de ce nu s-a materializat catusi de putin intentia celor care au provocat razboiul din Irak, de a acorda democratiei o sansa in aceasta tara? Unul dintre motive ar fi faptul ca instaurarea democratiei cu ajutorul rachetelor si tancurilor este aproape o contradictie in termeni. Democratia este prin definitie o metoda pasnica de a rezolva conflictele. Bineinteles, bombardarea Dresdei in 1945 nu a fost tocmai pasnica. Trebuie sa ne indoim de faptul ca a contribuit cu ceva la acceptarea democratiei dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Totusi, cand lupta a luat sfarsit, bombardamentul a incetat definitiv, iar din tancuri au iesit oameni care intentionau si puteau sa creeze o democratie. Se vorbeste mult zilele acestea despre "puterea violentei" si "puterea convingerii", despre faptul ca America ar detine una, iar Europa pe cealalta. In absenta fermitatii, delicatetea are putine efecte: cazul Iranului este un bun exemplu. Pe de alta parte, fermitatea, lipsita de delicatete, inseamna distrugere. Unica slabiciune a Statelor Unite in 2004 - spre deosebire de 1945 - a constat in faptul ca nu au putut opri bombardamentele, nu au iesit din tancuri si nu au incurajat dezvoltarea democratiei autohtone de jos in sus. Acolo unde exista o astfel de capacitate, exista si recunoasterea faptului ca democratia nu inseamna aplicarea acelorasi institutii in contexte culturale diferite. Daca vor avea loc alegeri in Irak in ianuarie - si accentuez, daca - nu se vor produce schimbari semnificative. Implicarea poporului si rezolvarea pasnica a conflictelor cer institutii adecvate regiunii si istoriei sale. Este rusinos ca atat de multi europeni au parasit Irakul, justificandu-si gestul prin datoria fata de sine si printr-o bucurie a infrangerii anti-americana. Un efort european mai serios ar fi putut contrabalansa "puterea violentei" caracteristica masinariei militare a Statelor Unite cu "puterea convingerii" europene datorata experientei diversitatii si rezolvarii situatiilor postbelice. De fapt, esecul Europei nu este numai o rusine, ci si o calamitate istorica. Rachetele si tancurile nu pot instaura democratia de unele singure, ci trebuie insotite de puterea civila rezultata din acordarea ajutorului adecvat celor invinsi. Democratia trebuie adaptata la Irak si la Orientul Mijlociu. Autor a numeroase carti de succes si fost Comisar European din partea Germaniei, Ralf Dahrendorf este membru a Camerei Lorzilor britanice, fost Rector al London School of Economics si fost Custode al St. Antony's College, Oxford. Copyright: Project Syndicate