Toader PALEOLOGU 

"De la Karl Marx la Coca-Cola" este titlul, inspirat, dar fara legatura cu continutul cartii, al volumului de dialoguri dintre Adrian Nastase si Alin Teodorescu, publicat cu surle si trambite in vederea alegerilor. Cu asa titlu te-ai fi asteptat la o critica a marxismului, la o discutie despre moartea ideologiilor sau la o analiza a societatii de consum. Speram chiar sa gasesc vreo variatie asupra teoriei lui Kojeve conform careia tipul de capitalism inaugurat de Ford realizeaza in mod paradoxal profetiile lui Marx, ceea ce ar face din "American way of life" formula de viata a sfarsitului istoriei. Parafrazand celebrul "motto este bun", prin care junimistii isi exprimau perplexitatea in fata cate unui text introdus de un citat formidabil, s-ar putea spune despre cartea premierului ca "titlul este bun". Nu vreau sa sugerez prin aceasta - Doamne fereste - ca lucrarea celor doi sociologi nu ar fi demna de tot interesul. Este insa vorba, de fapt, de un autoportret al unui om de putere, impanat cu reflectii despre viata, politica si alti oameni de putere. Cele nu mai putin de 89 de fotografii subliniaza caracterul hiper-personalizat al intregii afaceri. Lucrul in sine nu e deloc rau, deoarece e bine sa ne cunoastem mai de aproape unul din politicienii de frunte. E drept, explicatiile de sub fotografii devin uneori comice prin inversarea ierarhiilor normale: "Adrian Nastase si Papa Ioan Paul al II-lea", "Adrian Nastase si Vaclav Havel" sau - culmea impolitetii - "Adrian Nastase si Maiestatea Sa Beatrix, Regina Olandei". Una dintre surprizele placute ale cartii este portretul luminos al tatalui, fost ofiter in Armata regala, dat afara in 1947, ca si bunicul meu matern si atatia alti militari care au onorat juramantul fata de Rege. Chipul discret al acestui om de moda veche reprezinta, fara indoiala, geniul cel bun al premierului social-democrat. Despre el ne spune Adrian Nastase ca "facea parte din elita romaneasca care era mai curand de dreapta" (p. 8). Spre deosebire de alti lideri post-comunisti, incepand chiar cu Ion Iliescu, actualul prim-ministru nu este inspirat de resentimente fata de Romania veche. Insusi faptul ca idolul sau este Nicolae Titulescu depune marturie in acest sens. Este vorba la urma urmei de un fruntas al Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu, ramas fara afiliere partizana dupa prabusirea miscarii conservatoare. Te miri, asadar, ca un om cu asemenea ascendenta si modele a ajuns in asa proasta companie. In aceeasi ordine de idei mai aflam, de pilda, ca parlamentarul cu care s-a inteles Nastase cel mai bine a fost Ion Ratiu, prezentat ca un om "extraordinar" si chiar "intelept" (p. 94), in vreme ce lipsa de umor si fanatismul ideologului de stanga sunt descrise in portretul necrutator facut lui Dan Martian (p. 96). Despre restituirea proprietatii, premierul opineaza in mod corect ca "am facut o greseala enorma ca nu am inceput procesul mai devreme" (p. 140), iar in privinta traseului post-revolutionar al Romaniei el constata cu tot atata luciditate ca: "Toate celelalte tari au iesit pe poarta din dreapta. Noi am iesit pe poarta din stanga. Intr-un fel, am si fost sanctionati pentru aceasta optiune atipica" (p. 36). Te intrebi atunci ce cauta acest om in partidul lui Ion Iliescu. Raspunsurile sunt reconfortante prin cinismul lor candid: sotia, "fiica unui nomenclaturist" (p. 138), a avut inspiratia de a-si inscrie podoaba de barbat in FSN pe cand el nu era in tara (p. 195), iar dezastrul mineriadei din iunie 1990, altminteri responsabil de izolarea tarii (p. 37), a deschis noi posibilitati de cariera pentru un june de export destinat unei operatii cosmetice atat de necesare. Citind aceasta carte am inceput sa inteleg de ce Adrian Nastase pare adesea atat de artificial in manifestarile sale. "Nastase se screme, lui Iliescu ii vine", spuneam intr-un editorial mai vechi. Intr-adevar, lui Iliescu ii vin in mod natural toate perlele cu care ne-a fericit de atata vreme, de la "moftul" proprietatii private pana la impozitele de 80%. In schimb, Nastase trebuie sa practice cu virtuozitate ceea ce Orwell, autorul sau preferat, numeste "gandire dubla". El afirma, de exemplu, "nevoia unei clase de mijloc puternice" (p. 180), dar sustine impozite progresive penalizante tocmai pentru clasa de mijloc. Gandirea sa intima se afla, s-ar parea, in permanent decalaj fata de actiunele lui publice. Vorba lui Pristanda: "altele am eu in sufletul meu" si "grea misie, misia de premier", mai cu seama intr-un "stat constitutional". "Eu am facut un mare efort", spune Nastase, "ca sa pot lucra in echipa" (p. 195). Iar despre ce echipa este vorba se poate vedea din faimoasele stenograme ale Partidului Social-Democrat, publicate in ziarele de saptamana trecuta. Reactiile principalilor interesati au fost de-a dreptul comice: unii au pretins ca sunt false, altii au spus ca le-ar fi furat Cozmin Gusa, asigurand astfel un final apoteotic pentru o campanie desfasurata sub semnul unui caragialism de mult depasit de realitate. De fapt, chestiunea autenticitatii documentelor este secundara in raport cu manifestarile publice ale liderilor partidului de guvernamant, pe care insusi Dan Voiculescu le-a descris in scrisoarea adresata presedintelui Iliescu in luna mai a acestui an: "Sub mirajul puterii s-a dezvoltat un Partid-Stat care a acaparat toate parghiile puterii publice si le foloseste abuziv pentru a se perpetua la conducere. Partidul pe care l-ati adus la guvernare a devenit in acesti ani instanta suprema in tara, si practic instanta unica de decizie, de apel si de recurs". Partidul-stat, adauga profesorul umanist, "reinvie arbitrariul unui sistem totalitar". Ce ilustrare mai buna se putea gasi pentru aceste vorbe memorabile decat stenogramele Partidului Social-Democrat? Cu alte cuvinte, "se non e vero, e ben trovato": spiritul totalitar, s-ar parea, nu e solubil in Coca-Cola.