Ion Cristofor face parte din al doilea grup compact de poeti echinoxisti, impreuna cu Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Mircea Petean si regretatul Augustin Pop (fosti colegi de redactie). Si-a publicat, in genere, culegerile poetice, la intervale mari de timp, fiindca poetul este dublat de o constiinta critica pe masura, inclinand efectiv dupa debut catre critica literara. Pentru Ion Cristofor esential devine astfel accesul la idee cu rol de a media eliberarea prea-plinului launtric si descatusarea energiilor latente ale lirismului. El se vadeste un poeta artifex, construindu-si imaginile cu migala, predispus sa-si elaboreze la rece poemul ori sa-si focalizeze fantezia spre miezul simbolic al unor motive/reprezentari de ordin livresc. In poemele de-acum figurile discursului sunt marea, corabiile, burta balenei (lui Iona), Pluta Meduzei s.a. Tonalitatea poetica este indeobste neutra, atingand rareori accente sarcastice pentru a blama "galagiosii" poeti actuali ("Doar cardul de grauri/ galagiosi ca poetii acestui sfarsit de mileniu/ imprastie solemnitatea de vitraliu a clipei"). O melancolie tranchilizanta, tratata uneori autoironic ("sunt fericitul proprietar a catorva boli/ latifundiar a catorva zeci de hectare de melancolie"), tuteleaza scenariile lirice nutrite dintr-un fond mitologico-livresc sau pur si simplu de provenienta onirica. In atari conditii, poezia se naste la limita conventiei, dar sugereaza reactii profunde generate de intimitatea agresata si, in genere, de disparitia reperelor existentiale concrete. Debutand la inceputul mileniului al treilea, Vasile Leac se integreaza firesc in generatia internetului si a supemarket-urilor. El se vadeste un frondeur veritabil, mai ales la nivelul limbajului colocvial, pigmentat cu anglicanisme. Mai mult de atat, el realizeaza un melanj retoric intre planul scriptural si cotidian, alterand cu buna stiinta puritatea discursului. Relativizand valoarea lirismului, el relateaza la modul pseudo-epic "despre sufletul omului inchizand calculatorul", "ce a vorbit poetul leac cu poetul pop", "cum am vrut eu sa scriu o mare poezie" etc. Ajungand pe firul acestei comedii a discursului la un fel de lehamite textuala ("acest poem care nu are nici un chef sa fie scris"). Un dublu poetic in registrul parodiei ar fi chiar un Candide non-voltairean "plictisit si fara chef" care se lafaie gol in mijlocul patului si "rasfoieste o revista". Dincolo de atari proiectii ale eului sastisit deopotriva de real si de imaginar, cu prelungiri retorico-tematice din poezia optzecista, lirica lui Vasile Leac evita, cat se poate, riscul mimetismului printr-un surplus de insurgenta si poza ironica sau inclinatie antimetafizica (in enuntul propriu: "la dracu'n praznic toata metafizica asta"). Expresia familiara si cruzimea autopersiflanta se adecveaza acestei atitudini particulare. Metaforist de vocatie, Ion Cristofor evolueaza intr-un univers dens in toate maladiile imaginabile, mostenite de la romantici, simbolisti, expresionisti. Poemele sunt niste hohote inabusite, in care lamento-ul e bine temperat prin autoironie amara si secvente dominate de sarcasm, izvorat, la randu-i, din dezgust. Cristofor scrie "din leprozerie", sau are senzatia ca este un supravietuitor patimit de pe Pluta Meduzei, sortita, ca o alta corabie blestemata (sau beata), sa rataceasca la infinit, sub fulgere. Un autoportret, intitulat Nu va mai fi judecata de apoi, concentreaza atributele asa-zicand "clasice" ale poetului dintotdeauna: saracia, boala, visul de transvazare, singuratatea, generozitatea, himera concordiei. Intre revolta si repliere, poetul nu alege, ci este "ales" spre a ilustra involutia ori, mai bine, efectele trairii marginale :"simt ca-mi cresc unghii de pitecantrop / ca voi sfarsi intr-un borcan cu spirt / ce urmeaza sa fie / expus la muzeul antipa / ca ultim exemplar / al unei rase pe cale de disparitie". Nu putea lipsi dintre elementele lirice nici "sticla de vin sau de sange", recipient al uitarii de sine, retragerii din "cenusiul" proliferant si visarii neantului. Calitatea liricii lui Ion Cristofor vine, mai ales, din refuzul teatralizarii si bagatelizarii gandurilor sale "decadente", in care locuieste morbidezza. Distantarea de sentimentalism si efecte melodramatice pare sa-l preocupe, in primul rand, pe Vasile Leac, atasat de expresivitatea cotidianului, cu efecte nondeterminate si finaluri colocviale, in coada de peste. Vointa de "transcriere" a fluxului zilnic este, din fericire, pe masura talentului, unul robust, expurgat de puseele explicative ale unor tineri ce simt ca nu au spus destul si ajung, rapid, la redundanta. Unul dintre poeme este preluarea � nu prelucrarea, de care scriitorul are oroare! � unei conversatii intre el si un confrate, asistati de un sculptor, un alt text poarta titlul, cam explicit, "acest poem care nu are nici un chef sa fie scris", inscris in proiectul demarat de optzecisti de subminare a propriei emisii. Totul ar trebui citit in registru antifrastic. Discontinuitatea logica este doar una dintre manevrele incercate: discursul incepe abrupt, ca si cum cititorul ar fi fost martor la fazele preliminare, de regula nespuse ori abia ghicibile. Erotica apare sub un semn vag cinic, iubita ii lauda lui briciul intr-un instantaneu usor frisonant. Remarcabile sunt pasajele in care un Seymour, scos parca din Urmuz, citeste anunturi matrimoniale de genul: "scandalagiu instabil / cu trecut oscilant / si viitor indoielnic, / caut escapist credul / si lipsit de respect de sine, / pentru plata chiriei, gazului si partide scurte la 2 noaptea. Desigur, poetul deplange "clipa rusinoasa" in care, "gol pusca pe birou", se deda la asemenea lecturi. O intrebare insidioasa pluteste peste versuri: ce facem cu metafizica? Ceea ce convinge in poezia lui Ion Cristofor tine, inainte de toate, de siguranta articularii "sintactice". Desenul exact al melancoliei mizeaza pe un mic scenariu care are drept consecinta tulburarea finala; aproape toate poemele inainteaza spre o culminatie, spre o ruptura chiar, oricum, nepatetica, neteatrala, pregatita cu minutie. "Peisajele" sfirsesc in agonie, crepusculul se simte in orice metafora, o amenintare se isca din orice verb. Daca poemele lui Ion Cristofor aproximeaza agonia, o fac prin intermediul cerebralitatii, al unui spirit care dezavueaza sentimentalitatea nuda, strigatul visceral, implicarea epidermica. Nici un dubiu asupra faptului ca obsesia acestor poeme e timpul. Numai ca, eliberata de patimi, agonia e re-prezentata, asa incit trufia suferintei e substituita de o seninatate a perspectivei. Nu monumentalitatea searbada a lirismului obiectiv se intilneste aici, chiar daca recunosti cind si cind surse livresti, mitologice ori cotidiene, ci o participare trecuta prin filtrele spiritului. Pe cit de puternica, pe atit de cenzurata. Din aceasta dubla miscare a emotiei, forta poeziei lui Ion Cristofor. Singuratatea, sentimentul captivitatii, declinul identificat in lucruri, dezamagirile, toate acestea devin parca obiecte de studiu atent. Umanitarismul lui Ion Cristofor, care are cultul metaforei si al echilibrului, sta in capacitatea de a le face suportabile. Ele nu mai apartin vietii, ci artei. Dar nu uneia rupte de concretul vietii. De aici, din acest concret al vietii, se naste ironia amar-dezabuzata; tot de aici, implicarea etica. In fond, poezia lui Ion Cristofor este a unui sceptic care gaseste in melancolie o forma de a contracara prezentul degradat. Cerebralitatea lui tine de modul de a face infernul suportabil. Pe Vasile Leac il stiu din cartea de debut. Il stiam, mai bine zis. Atent la lexic, rezervat fata de orice teribilism, retras intr-un laborator de rafinare, practica cizelarea pe spatii mici. Azi recurge la oralitatea frusta si la excesele trairii nude. Saltul e urias. Poate ca e un salt spre autenticitate, adica spre adevarul � denotativ � al expresiei. E acest adevar, insa, si unul poetic? Poemele sale se vor felii de viata: inregistreaza, adica, scene, detalii naturaliste, un rau de lume, dar o fac cu stridenta. Pentru mine, aceasta stridenta e semnul nevoii lui Vasile Leac, imperativa, de a fi recunoscut. Poetii puternici sint cumva insensibili la aceasta ecuatie sociala. E o stridenta pe care o identifici in atrocitatea imaginarului (iata, de exemplu, picioarele plutind in formol), deopotriva in ceea ce as numi afectarea in sarcasm. Exemplu elocvent e de gasit in poemul care inregistreaza anunturi matrimoniale. De fapt, nu inregistreaza, ci inventeaza. E aici o retorica, excesiva, a cinismului. Iar poetul e, in acest context, o exceptie, "o voce care incearca sa evadeze". Vor fi fiind toate acestea dovada unei constiinte care incearca restaurarea scrisului prin apelul la existenta? Oricum, Vasile Leac nu inregistreaza neutru; pasiunea nu e a inregistrarii in sine, ci, pe urmele romanticilor, a atitudinii. In spatele cinismului, o voce sociala. Chiar mi-a placut poemul numit ce a vorbit poetul leac cu poetul pop / in timp ce vlad ciobanu asculta. Ultimul vers, care vine din alta optiune decit cea a restului, e semnul unei ezitari. Ezitarea intre precizia inregistrarii si nevoia ambiguitatii. Ezitarea intre doua poetici. Tablou cu Ion Cristofor. Poemele lui Ion Cristofor au finete. Si mai au ceva. Au aerul unui tablou. Un tablou insingurat, indepartat, specifice cuiva care parctica o detasare fata de text ca pe un soi de "profesiune" indelung asumata. Fara a fi nici modern/postmodern, nici desuet, Ion Cristofor are o apetenta pentru metafora, fara a abuza de acest artificiu stilistic. Titlurile sint insiprate si in linia textului, Scrisoare din leprozerie, Pluta Meduzei, Nu va mai fi judecata de apoi, Excelenta sa. (...) Se vede, neindoios, cizelarea criticului literar si traductatorului, precum si o aume neinregimentare in plutonul-standard al optzecismului, ceea ce va sa ne arate ca poetul Ion Cristofor sta departe de epicentrul-manifest al generatiei optzeci. Fragmentele de poem unde devine convingator sint tocmai acestea, unde existentialismul asumat devine autentic, persuasiv, tangenteaza lirismul. Discurs si oralitate. La Vasile Leac, poemul e un discurs. Oralitatea este cea care il dicteaza. De aici si lipsa de punctuatie, de aici fluidizarea traficului lexical. Poetul penduleaza intre real si metafizica, intre real si melancolie, nu are vina unui violent maniacal al poemului casant � si totusi expresia sa atinge, uneori/nu foarte des culmile unei disperari calme, linistite, nevrotice. Nevrotizare dictata de real. Modelele poetice devin personaje, coboara in poezie, intimplarea (si atunci a trecut foarte repede prin creier marea poezie) devine happening poetic. Ornat ca un show. Poemul este conglomerat al citatelor, fragmentelor de memorie, anunturilor de mica publicitate, matrimoniale ale singuratatii. Recurenta, experienta personala dicteaza, ulterior, prin mecanismul infernal al memoriei, structura poemului. (...) Exista mare spatiu de evolutie in acest sens, numai ca oralitatea nu este indeajuns, i-ar mai trebui ceva care sa o umple, ca discurs. As putea zice ca, mai curind, Vasile Leac si-a gasit o retorica, nu o substanta. Poezia lui Ion Cristofor este cunoscuta celor care citesc in mod obisnuit literatura. Este vorba de un poet egal cu sine, care mizeaza pe imagini puternice, pe fantezia inscenarilor, pe un sens pe care poemele sale il comunica destul de clar si uneori chiar previzibil. Este o poezie bogata in epitete, comparatii si metafore destul de cuminti. (...) Ion Cristofor nu mizeaza pe originalitatea sintagmei ci pe forta vizionara pe care vrea sa o transmita cu intregul text, pe incantatie. Poetul vrea sa impresioneze cu puterea pe care o au repetarile rituale ale marilor si gravelor texte primordiale dar pe care le mineaza totusi, abil, printr-o repetata deriziune. Textele de fata sint corecte si marturisesc ca i-am citit si poeme mai inspirate. Vasile Leac scrie hitru, bazindu-se pe anecdota si oralitate. Precursori destul de aproiati si celebri ne vin in amintire: Marin Sorescu sau Visniec din textele in care nareaza alb intimplari banale. Nu altfel procedeaza Vasile Leac relatind cu simt al replicii demn de un dramaturg "ce a vorbit poetul leac cu poetul pop in timp ce vlad ciobanu asculta". Adaugind lipsa de punctuatie, textul devine bufon: "ma zice pop sa stii ca pe undeva ai dreptate si te rog suna-ma" etc. Poetul se vrea tragi-comic, are in fapt destul umor si parodiaza inteligent, de pilda acest cint homeric: "cinta-mi doamna tanga din lyra ta elastica o zi intreaga cinta-mi cu zahar si indiferenta si-ti voi da un Seven-up". Dar, pe spatii mari, o astfel de cantonare in ingeniozitati comice poate plictisi. Cind Vasile Leac va depasi multumirea de a fi, ingenios de altfel, un Topirceanu al secolului XXI (deci tardiv), va gasi in recuzita lui material sa mearga mai departe.

Nicolae Oprea Gabriel Cosoveanu Mircea A. Diaconu Mihail Galatanu Horia Garbea