Diverse fatete ale mostenirii lui Nietzsche fac obiectul cartii Laurei Pavel, Fictiune si teatralitate (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003), care porneste de la ideea inevitabilelor relativizari, metodologice si conceptuale, produse in tot ce are legatura cu modus intrepretandi, cum era de asteptat, intr-un fel � aspect care tine de Zeitgeist � dar si in practicile fictionalizarii. Autoarea recunoaste cu franchete, cum unii comentatori ai actualitatii nu o fac, de teama, probabil, a scaderii propriilor cote ca urmare a marturisirii dilemelor sau "dublelor" pozitii, ca, in calitate, sa-i zicem asa, de copil al secolului, nu poate sa fie decat "postmoderna", dar, pe de alta parte, are nostalgia unor alte configurari ale fiintei (de carne sau de hartie, totuna). "Eseurile volumului de fata � precizeaza Laura Pavel � s-au ivit dintr-o interogatie hermeneutica impregnata, in schimb, de nostalgia dupa o metoda critica rationalista, nerelativista, increzatoare in canon si in valoarea estetica, precum si in sens, in adevarul semantic". Numita interogatie vizeaza "temeiul ontologic al fictiunii literare", iar meritul analizelor focalizate, in trei sectiuni, pe roman, teatru si critica / eseu, consista tocmai in sesizarea unui defazaj intre propensiunea spre taxinomii a celui educat "iluminist" (postcartezian mefient in fata speculatiilor, "universitar", grijuliu cu ideile sale, feritor de extravagante, mereu bine mediatizate) si trend-ul artistic, postmodernist (in linii mari). Am putea detecta aici o nota de curaj: comentandu-se aspecte ale "narcisismului" epic, la Tepeneag, Breban, Stelian Tanase ori Ioan Lacusta, se aduna suficiente argumente pentru a ingadui, dupa parerea noastra, o sporire cognitiva a interpretarii de text spre palierul genericelor pertinente. Iar aici reabilitarea termenului pseudo se impune. "Cazurile" semnalate in carte, dublate, de altfel, de exemple bine alese dintre piese de teatru (ale lui Camil Petrescu, Radu Stanca, dar mai ales Visniec si Sorescu), converg spre ideea ca narcisimul, bovarismul si ispita specularitatii, ca si, tehnic vorbind, a punerii in abis, conlucreaza in a mana procedurile fictionalizarii tot mai mult spre autocontestare gandita, in fond, ca autovalidare. Nu ar fi greu, de altfel, sa cartam zone largi din lirica actuala romaneasca � si nu numai � unde legea o fac mecanismele conectate la tensiunea incomoda a lui pseudo-, anti-, cvasi- (unele texte fiind, de-a dreptul, palinodii, la nouazecisti si douamiisti, indeosebi, si prizate, uneori, drept teribilisme ce ar putea anunta ceva canonizabil). Seva intregii machete afective si intelective se trage din intertextualitate, un complex de comportamente relativizante ce seamana cu o umbrela atat de extensibila, incat, la un moment dat, a dat si impresia cuibarita in expresia lui Feyerabend: Anything goes. In opinia Laurei Pavel, tentatia autofictionalizarii apare dominanta la scriitorii mai recenti, tot mai tematori, ca orice profesionisti, de altfel de epigonism. A-ti lua masuri de tot felul � autocomentariu, glosa, autoexplicare etc. � devine o atitudine curenta. Cum ia nastere sensul � aceasta este intrebarea, a noastra, a tuturor celor inplicati in operatiunile explicative, de grad secund, sau de categoria meta-, cum ar veni, si a eseurilor aplicate din volum. In preambul, nexul teoretic se prezinta astfel: "Arta ar avea, prin urmare, un caracter specular, transnarcisiac, prin care obiectele fantasmatice ale autorului, produse ale narcisismului sau creator, sunt transferate si oglindite � deci, valorizate � intr-un altul, publicul, urmand ca acesta sa le includa, la randul sau, propriului narcisism. Obiectul artistic ar functiona, asadar, ca le double narcissique al celui care l-a produs, ele venind astfel in intampinarea constructiei narcisiace a Celuilalt; si, as adauga, devenind, din obiect, Subiect fictionalizat". Prin urmare, personajul are tendinta sa-si depaseasca statutul atribuit de creatorul sau, denuntand conventiile fictionalizarii insesi, chit ca gestul l-ar costa chiar anularea sa ca "produs" mental. El se emancipeaza, isi refuza conditia de marioneta, de Golem. Fictiunea se revarsa in realitatea care i-a fost matca, in forme subtile, ce par cateodata irationale. De aceea, gasesc oportuna mentionarea in context, cu referirea expresa la distinctiile lui Victor Ieronim Stoichita, a notiunii de "efect Don Quijote", forta motrice a imaginarului european, ce da seama de trairea als ob, la fel de pasionala ca si "trairile" cotidianului frust, demascatorul dintotdeauna al "visatorilor". Fie ca discuta avatarurile personajului-palimpsest la Florin Sicoie (in "excelentul pseudoroman" Herbert), fie ca surprinde stratagemele "raportarii" la traditie (Dumitru Solomon, spre pilda, parodiind canonul shakespearian, in piesa Repetabila scena a balconului), autoarea isi concerteaza eforturile spre a dovedi ca anumite categorii, cu care opereaza estetica si teoria literaturii aproape de cand lumea, anume adevarul iluziei si referentul, au o dinamica greu previzibila, gliseaza in permanenta, se substituie reciproc, vor sa se elibereze de bovarism. Schema interpenetrarilor dintre lume si proiectia ei cerebrala nu este, desigur, noua, dar ea apare nuantata in acest volum ce urmeaza altor doua, ale caror titluri spun multe despre temele in jurul carora crede Laura Pavel ca se arhitextureaza timpul nostru: Antimemoriile lui Grobei. Eseu monografic despre opera lui Nicolae Breban si Ionesco. Anti-lumea unui sceptic. Modalitatile de intemeiere a discursului ce devine lume autonoma o fascineaza. Sistemul de complicitati si politizari, chiar, ale interpretarii, proliferarea unor demonstratii magnifice, seducatoare pentru invataceii care am fost in anii '80, si inca mai suntem (as da exemple "extreme", precum Eco, Derrida ori Foucault, toti "indatorati" lui Nietzsche) sugereaza acest atasament exprimat in raport cu (declarat afinul) Serban Foarta, din care se citeaza o simptomatica fraza, de natura sa lumineze "povestea" cu autofictionalizarea: "Un cosmar scriptic. � Citez din, pasamite, Borges, care citeaza dintr-altul, care citeaza dintr-un tert, care, la randul sau, citeaza, - si, setul semnelor citarii ("...", "...", ,...') epuizandu-se, disper". Decupand, pe ideea in cauza, si fragmente din Nicolae Balota sau Ion Vartic (stimat superlativ in calitate de comparatist, opinie la care subscriem imediat), Laura Pavel propune o carte de meditatie asupra unei chestiuni, relatia adevar-metoda, investigate � si aici e micul paradox � de un om structural deosebit de Nietzsche. Il am in vedere, evident, pe Gadamer, de la care am inteles mai multi, inclusiv autoarea, ca, totusi, nu orice este posibil. Laura Pavel, Fictiune si teatralitate, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003

Gabriel COSOVEANU