Eugen SIMION 

Zilele trecute, liceul nostru, "I.L. Caragiale", a sarbatorit 140 de ani de la infiintare. O varsta venerabila. S-a numit multa vreme Liceul "Sfintii Petru si Pavel", apoi, fiind bombardat si venind peste el vremuri ideologice grele, a trebuit sa-si schimbe locul si numele in primii ani de dupa al doilea razboi mondial. Locul lui de bastina era pe actualul Bulevard al Garii sau Bulevardul Castanilor, cum ii ziceam noi, elevii. Intrarea era strajuita de cei doi sfinti fondatori ai crestinismului, unul cu o cheie in mana, celalalt cu o sabie. Imi amintesc ca, atunci cand am intrat in prima clasa de liceu, un poet local a scris un poem in care cele doua arme ale sfintilor fondatori (cheia si sabia) erau evocate in chip maiestuos. Poemul a fost publicat in Curierul liceului in care am debutat, in fapt, un an mai tarziu si eu cu o compozitie lirica (o zi de vacanta) ce a placut profesorului nostru de romana. Devenisem, care va sa zica, deja scriitor!... De foarte tineri, noi, ploiestenii, ne manifestam simtul nostru liric si sentimentul nostru patriotic... Din maiestuosul nostru liceu nu mai ramasese, dupa bombardamentele atroce din timpul razboiului, decat o aripa cu ziduri sparte si ferestre zdrentuite. Cand ora de stiinte naturale trena, imi amintesc, priveam prin crapaturile peretelui castanii de pe bulevard... Ne-am mutat, cu arhiva cu tot, in localul liceului comercial de pe soseaua Oilor, nu departe de Bariera Bucovului si de Piata Sarbeasca... Pentru mine, mutatul a insemnatul totul, scoala si casa, pentru ca, instalat in internatul liceului, n-am mai iesit de acolo decat la terminarea studiilor... Ma intorc, dupa 52 de ani, in acest spatiu al adolescentei mele plin de fantasme, pe care abia le mai percep... Unde este baietasul speriat si ambitios care voia sa invete, cu orice chip, carte si sa nu fie ultimul printre colegii sai, targoveti, cu mult mai degajati decat el si mai bine pregatiti pentru a infrunta rigorile liceului? Ce-a devenit colegul lui de banca, un baiat inalt si cu fata supta, destept-foc si cu lectiile totdeauna bine invatate? Dar colegul acela cu ochelari si cu parul cret, neastamparat ca un spiridus, pus pe farse, delasator la invatatura, care statea in banca din spate si-mi cerea mereu sa-l las sa copieze la teza de romana si istorie? El unde o fi, ce-a facut viata din el?... Dar profesorii nostri, barbatii aceia severi si invatati, prost imbracati, care nu intarziau niciodata la ore si nu ne slabeau pana nu pricepeam bine subtilitatile naratiunii lui Sadoveanu si secretele ecuatiei cu trei necunoscute? Unde-i profesorul meu de romana, Gh. V. Milica, elev al lui G. Ibraileanu, instalat dupa razboi in orasul nostru prea putin elegiac si deloc nostalgic? Dar neuitatul N.I. Simache, profesorul de istorie? Incerc sa-i fac, acum, un portret omului aceluia inalt si slab, un Don Quijotte de Ploiesti, care ne-a pastorit cu dragoste copilaria si adolescenta. Cu o dragoste aspra, uneori insuportabila, dictatoriala. Si, totusi, dragoste autentica de parinte care vrea sa invete carte si sa formeze caracterul unei hoarde de scoleri saraci, flamanzi si indisciplinati, veniti de peste tot, in primii ani de dupa razboi si adapostiti in internatul liceului "I.L. Caragiale". Poate am sa-mi gasesc, odata, timpul necesar pentru a reconstitui acea epoca teribila din perspectiva unui copil de 11-12 ani despartit, deodata, de parintii sai si aruncat intr-un internat care se lupta cu o saracie apocaliptica. Aici pastorea, autoritar si inflexibil, fostul elev al lui Nicolae Iorga, profesorul de istorie N.I. Simache. Devenise o legenda, era o legenda vie. N.I. Simache purta un fular la gatul lui slab si prelung si slobozea din cand in cand cate un raget de leu infuriat care strabatea ca tunetul salile de meditatie. Pandea actul de indisciplina si il pedepsea pe loc, cu o nefireasca severitate, mi se parea atunci. Nu-l iubeam, pentru ca nu-i intelegeam excesul de asprime, dar il respectam si, de la un timp, am inceput sa tin la el intr-un chip imperceptibil. Cand cineva, un elev, se ducea sa-i ceara ceva, profesorul Simache transa chestiunea inainte de a-l asculta pe solicitant: - "nu stiu ce vrei, dar nu"... Solicitantul voia sa-si motiveze cererea, insista, dar, inflexibil, N.I. Simache refuza cu obstinatie, din ce in ce mai iritat... Stia enorm de multa carte si era, in sensul cel mai plin al termenului, un mare profesor de liceu. Un profesor de alta data: devotat pana la manie misiei sale didactice. Era, in felul lui, un apostol intr-o istorie care rasturnase toate valorile si toate modelele intelectuale. N.I. Simache isi sacrifica, realmente, viata personala pentru scoala. Nu avea familie, nimeni nu-i cunostea viata intima, la drept vorbind familia lui eram noi, baietii aceia amarati din internatul Liceului Caragiale... Colinda satele si deschidea, anual, cate un santier arheologic in locurile pe unde banuia ca au trecut romanii. Ne lua in chip curent pe noi, "internistii", sa facem sapaturi la Cosminele, de pilda. Si noi, ca niste loaze ce eram, trageam chiulul si faceam fel de fel de farse, doar-doar vom reusi sa-l pacalim. Invatam de frica la materia pe care o preda acest reputat profesor, apoi am inceput sa citesc cu placere cartile pe care ni le dadea si, o vreme, am oscilat intre istorie si literatura. Profesorul Gh. V. Milica a stimulat ceva nestiut in mine si, in ultimii ani de liceu, am inceput sa citesc cu un interes din ce in ce mai mare cartile de critica literara. Vocatia mea si viitoarea mea cariera intelectuala au fost determinate, cred, atunci... Amintirea acestui mare profesor de istorie si parinte aspru, dar drept, ma emotioneaza si azi. Ii port recunostinta si lui, ca si celorlalti profesori ploiesteni: Gh. V. Milica, Constantin Enciu, Ioan Grigore...