Eugen SIMION 

Se face mult caz in ultima vreme in unele cercuri intelectuale de ascendenta sociala a unui individ, invocand titlurile lui nobiliare. Este o reactie, pana la un punct fireasca, fata de dosarul de cadre care, timp de o jumatate de secol, ne-a urmarit si ne-a uniformizat biografiile... Profitabil era, atunci, sa ai o origine sociala "sanatoasa", sa fii, adica, copil de proletar sau de taran sarac, la limita - "mic burghez", neamestecati in vreun fel oarecare in politica veche (interbelica)... Multi si-au falsificat intr-o masura sau alta biografiile pentru a putea fi acceptati, de pilda, in facultate sau pentru a putea capata un loc de munca... Cazuri complicate, cazuri dramatice, destine de multe ori reprimate din pricina blestematei "origini nesanatoase"... Generatia mea a trecut prin toate formele posibile de reforme, interdictii..., incepand cu anii de scoala si incheind (intr-o prima faza) cu teribilele represiuni studentesti din 1956-1958, ca reactie la evenimentele de la Budapesta. Ce-a urmat dupa (excluderi, ani buni de somaj - in ceea ce ma priveste, cinci! - declaratii, justificari, memorii etc.) se stie. Se stie in masura in care nu s-a uitat inca. Generatiile tinere se intereseaza prea putin, ca sa nu spun deloc, de aceasta tragedie colectiva din care individul s-a salvat ascunzand deseori cu abilitate unele amanunte incriminante (sociale si politice) din biografia familiei sale. Imi amintesc si azi cu groaza momentul in care trebuia sa dau detalii despre fratii, surorile parintilor sau despre cei 72 de veri-primari pe care ii aveam. Pe unii, mai mari cu 20-25 de ani decat mine, nu-i cunosteam, nu stiam mai nimic despre ceea ce facusera si nu facusera in viata, asa ca nu aveam ce sa relatez despre identitatea lor. Eroare grava: omul vigilent de la Cadre se oprea, totdeauna, la acest capitol al autobiografiei si-mi cerea un supliment de confesiune... Un cosmar! In acest timp, exista - cum bine se stie - o categorie de privilegiati care isi afisau, cu mandrie, originile lor proletare (varianta cea mai favorabila era: proletar ilegalist!) sau poporaniste, in nuanta pe care am citat-o mai sus: taran sarac. Daca aveai nesansa sa te fi nascut intr-o familie mai instarita, de pilda, o familie de "tarani mijlocasi", atunci incepeai sa ai mari probleme... Trecem! Trecute vremi, tragedii uitate, dureri inabusite... N-as vrea, totusi, sa ma despart de aceasta epoca nefericita (traita, repet, de generatia mea din plin, cu toate ororile si perfidiile ei), fara a spune ca-i detestam, cu precadere, pe activistii poporanisti care mi-au otravit pur si simplu tineretea. Dam peste ei peste tot, in toate structurile invatamantului si in administratia culturii: vicleni, cu gura mare, mereu pe faza (cum se zicea), combativi, cei mai multi dintre ei limitati intelectualiceste, plini de resentimente fata de cei care voiau sa iasa din rand... Nu mai pastrau nimic din morala lumii taranesti (morala tolerantei si, in genere, a bunatatii!), devenisera agresivi, pusi pe capatuiala, indivizi, in genere, fara inima si fara caracter... Marin Preda - cu care discutam deseori acest fenomen - a scris pagini admirabile in "Cel mai iubit dintre pamanteni" despre acesti indivizi care patrunsesera in structurile inferioare ale puterii si manifestau o brutalitate si, repet, o astutie fara margini... Cum de a dat lumea taraneasca asemenea fiinte pline de cruzime, de unde vin acesti indivizi fara morala?, intreba Preda cu o indignata neliniste in glas. Poporanistii pe care i-am cunoscut eu au disparut sau si-au schimbat opiniile si stilul, uneori chiar originea sociala. Am intalnit, cu doi-trei ani in urma, o scriitoare care ma agasa inainte de 1990, de cate ori o vedeam, cu originea ei taraneasca si convingerile ei poporaniste. Acum imi vorbeste de originea ei nobiliara, de persecutiile prin care a trecut familia, de aliantele ei aristocratice. Bine, bine - zic eu, nedumerit, dar, parca, te trageai dintr-o cinstita, veche familie taraneasca... A, nu - zice, usor iritata de remarca mea - noi suntem o familie de boieri, documentele atesta neamul nostru in secolul al XVI-lea, strabunicul meu patern era var de-al doilea cu domnitorul... Ma uit cu uimire la aceasta scriitoare (in paranteza fie zis, opera ei este cu totul modesta, in fapt: cam tot ceea ce a scris nu are valoare estetica) care isi insira cu trufie titlurile boieresti si am taria in mine de a primi cu umor aceasta noua mistificare... Nu este singurul caz. Multi intelectuali romani de azi descopera brusc ca se trag din os domnesc si vorbesc cu un dispret pe care nu stiu cum sa-l calific (termenul potrivit ar putea fi: dispret ciocoiesc, produs al mahalalei romanesti si al inculturii artagoase!) de scriitori ca G. Calinescu sau Marin Preda care, nu-i asa?, vin din medii sociale modeste, nu au o genealogie ilustra in spate. Cei care gandesc astfel uita ca, in afara de aristocratia de sange (care poate fi stimabila), exista o aristocratie a spiritului, singura care conteaza cand e vorba de cultura. Berdiaev, de imi amintesc bine, a scris un studiu patrunzator si just despre aceasta categorie a spiritului. Am, in ceea ce priveste literatura romana, cateva exemple in aceasta directie. Ma gandesc la Al. Rosetti (veritabil boier prin nastere si, totodata, boier al spiritului) si G. Calinescu, copil natural al unei taranci obscure, infiat de o familie modesta, devenit critic literar eminent, in fapt: un creator genial care a tras dupa el povara unei origini umile... Cum de s-au concentrat in aceasta fiinta energiile subtile si inalte ale spiritului, de-a iesit creatorul care ne fascineaza si azi cand il citim? Prin ce minune boierul de neam s-a imprietenit atat de trainic cu boierul spiritului si, amandoi, au facut sa straluceasca literatura romana? O tema de reflectie pentru altadata.