Eugen SIMION 

La sugestia mea, profesorul Petre D. Anghel, prieten devotat al lui Alexandru Piru, strange intr-un volum articolele scrise de critic, cu precadere, in perioada 1987-1993, ramase in revistele vremii. Volumul, masiv (peste 700 pagini), continua seria inceputa cu Varia (I,II) si urmata de celelalte culegeri (Marginalia, Debuturi, Discursul critic, Critici si metode). Am scris, cred, despre toate cu sentimentul ca Al. Piru are totdeauna ceva de spus despre cartile pe care le citeste si ca punctul lui de vedere merita sa fie cunoscut. Impresia este aceeasi cand citesc insemnarile cuprinse in volumul de fata. Pe multe dintre ele, le-am urmarit la aparitia lor in Caiete Critice sau Literatorul pe altele le descopar acum. Al. Piru este peste tot acelasi: un critic exact, de cele mai multe ori un critic drept, in fine, discursul lui este concis si fraza lui evita podoabele stilistice. Merge direct la tinta si, cand da o judecata negativa, criticul nu-si cauta prea mult vorbele. Foloseste des termenul neant (in formula: intra in neant sau dispare in neant!), neantul fiind spatiul in care toate sperantele creatiei dispar... Doua dintre studiile sale (unul, cred, este acela despre Cronica de familie) au aparut mai demult in "Natiunea" si "Ramuri"... insemnarile despre G. Calinescu sunt scrise in ultimii ani de viata. Daca ar fi trait, criticul ar fi pregatit, in mod sigur, o carte despre profesorul sau. O carte subiectiva, bineinteles, caci altfel, daca punem la un loc tot ceea ce a scris Al. Piru despre autorul Bietului Ioanide, iese o carte voluminoasa si, neindoios, importanta. Il stima, intelectualiceste vorbind, enorm si credea despre el ca este cel mai mare critic literar roman. Intr-un rand, spune despre Istoria literaturii romane ca este, in genul ei, cartea cea mai stralucitoare ce s-a scris in lume. Daca aceasta fraza cade sub ochii celor care cred ca Istoria citata este "o mare pacoste" pentru literatura romana s-ar putea intampla cine stie ce... Totusi, Al. Piru nu este un spirit encomiastic. Are unele lucruri sa-i reproseze cronicarului optimist postbelic, dar o face in maniera lui civilizata si transanta... Este, nu mai incape indoiala, un bun polemist si, cand este cazul, isi lichideaza adversarii cu o ironie rece. Placerea (si stiinta) lui este sa caute citatul compromitator si sa-i reveleze inadvertentele. Efectul este, de cele mai multe ori, nimicitor. In volumul de fata sunt cateva texte antologice in acest sens... Nu-i place termenul "carturar" folosit abuziv de unii publicisti si scrie un mic eseu ironic despre acest subiect. A dus, apoi, o lunga campanie impotriva lui reda ("literatura reda") si a reusit, cred, sa-l elimine din limbajul criticii etc. Criticul nu este totdeauna original, dar are mai totdeauna dreptate in ceea ce apara sau respinge. De pilda ideea de autonomie a esteticului sau relatia dintre cultura si politica. Nu este castigat de teoria protocronismului si polemizeaza, cu succes, cu Edgar Papu (un om, de altminteri, invatat si prob), in legatura cu prioritatile impresioniste ale lui Alecsandri in Pasteluri ("primul mare poet impresionist european" - sustine preopinentul criticului). Vaneaza greselile de informatie si, evident, le afla. Descopera cu usurinta fandoselile stilistice, creatiile improprii de limbaj din textele critice si le sanctioneaza cu decizie. Cineva face, de pilda, o teorie despre "conceptor" (traducand neadecvat un termen din Heidegger) si criticul il ridiculizeaza numaidecat. Altcineva, o doamna culturala, asociaza o scriere mediocra a lui Octav Minar cu barocul de tip occidental si, vazand aberatia, Al. Piru o exploateaza savuros. Cand i se pune problema calinescianismului sau, elevul marelui critic nu se leapada de modelul sau, dar restabileste adevarul: "a fi sau a nu fi calinescian sau lovinescian nu inseamna decat a nu avea valoare. Nu facem dintr-o judecata de relatie o judecata axiologica". Are dreptate. Venind vorba de G. Calinescu, trebuie semnalate in cartea de fata informatiile foarte importante pe care Al. Piru le aduce despre eliminarea profesorului si a echipei sale de asistenti, in 1948-1949, de la Facultatea de Litere din Bucuresti. Moment dramatic in istoria invatamantului universitar romanesc: autorul Istoriei literaturii romane este inlocuit cu un dentist, iar asistentii lui cu un numar de publicisti, ingineri, studenti cu studii neterminate in alte domenii. Unul dintre ei (Ion Vitner) il acuza pe G. Calinescu a fi "apologet al confuzionismului cultural". Altcineva, un student devenit de pe o zi pe alta conferentiar universitar, il socoteste o fosila intelectuala si cere eliminarea rapida si neconditionata a "fosilei" din invatamantul romanesc. Al. Piru relateaza aceste evenimente in stil de proces verbal de contraventie... A patit-o, in epoca, chiar el: scos mai intai din presa, este, apoi, indepartat si din invatamant... N-a facut, atunci cand a revenit, in 1956, mare caz si nici mai tarziu nu si-a intocmit dosar de persecutat, desi avea tot dreptul s-o faca. Cu Ov.S. Crohmalniceanu a fost prieten si a scris bine despre cartile sale. Dovada ca, atunci cand doi intelectuali autentici pot trece peste situatiile dificile din existenta lor. Am remarcat o atitudine similara si in comportamentul lui Crohmalniceanu, un profesor remarcabil si un critic, inutil sa insist, care a jucat dupa 1960 un rol important in cultura romana... Al. Piru a copiat de mana editia a doua din Istoria literaturii si tot el a reusit s-o publice (1982) dupa moartea lui G. Calinescu. Nareaza, in cartea de fata, peripetiile acestei editii si aduce dovezile necesare in sprijinul punctului sau de vedere. Adversarii sai, puternici si intratabili (printre ei Geo Bogza si George Ivascu), nu s-au lasat convinsi nici dupa publicarea cartii si au continuat sa aduca lui Al. Piru invinuirea ca a mistificat textul calinescian. Acuzatie falsa. Elevul incoruptibil al lui G. Calinescu da argumente de netagaduit... Al. Piru este cel mai important istoric literar al generatiei sale.