Cu poemele noi din Insolenta noptilor, Nicolae Sava isi modifica evident registrul, cel putin sub aspect compozitional, iesind de sub incidenta suprarealismului, in prelungirea caruia era situat in momentul debutului cu Fericit precum mirele (1983). Punctul final al lucrarii oarecum experimentale in prozopoem a fost pus o data cu publicarea antologiei Proza, domnilor, proza din 1987. Se pare ca acesti ani de tacere prelungita reprezinta timpul decantarilor necesare pentru poetul din Piatra-Neamt care nu forteaza defel actul creator, ajungand abia la al cincilea volum. El nu mai scrie acum Fragmente de roman (liric), ci asaza cuminte versul alb in pagina, revenind la clasica strofa, la punctuatie si majuscula. Ceea ce nu inseamna ca s-a cumintit si in privinta atitudinii poetice, fiindca a ramas acelasi negativist care isi anihileaza revolta prin ironie si autoironie. In procesul dedublarii renegate, autorul Insolentei noptilor creeaza � inca din prima sectiune a volumului, Umbra mea suficienta � un personaj liric asupra caruia isi proiecteaza noianul de obsesii, ezitari si neimpliniri. Acest personaj, cu mare pregnanta textuala, se arata a fi un confesiv melancolic inhibat de propriul destin: "Vor veni si in seara aceasta, soarta mea/ ramane tot in amintirea lor scurta, dar tot eu/ sint fericitul care-si cauta iubirea de la marginea/ disperarii, un animalut mai placut decit vorbele/ care ma pun citeodata sa sfidez cerul"(Pisicile salvatoare). Citadin dezradacinat, el se confunda cu "nefericitul orasului" ce aduna avid imaginile strazii spre a le retrai in regim nocturn, refugiindu-se in camera poetului a carui identitate o preia: "El e. Intuiesc dupa respiratia lui grea./ Ii pun mina pe piept si ma intreb: de ce oare/ cea care se zbate in pieptul sau e inima mea?" (Nefericitul orasului). Captiv al memoriei afective ("Recunosc, ma-ncurca doar amintirile"), peripateticianul dedublat "egolatru", ratacind prin "orasul pardosit cu potcoave istorice", isi cultiva, in monolog, "disperarea de a trai", generatoare de "alte si alte poeme". Visator incurabil ("Comunic dintotdeauna cu voi doar prin vise") si bolnav de singuratate, desi are vocatia prieteniei, el isi decanteaza tristetea, visand la cartile nescrise: "Cineva mi-a furat zimbetul. Cindva/ iubeam cu adevarat luna. Acum/ luna trece necuviincios de cuminte pe ape./ Am senzatia ca inca traiesc, dar cine mai stie?/ Dupa cina de-aseara am luat chipurile ramase/ pe retina sa-mi desenez vise./ Vise pe care nu mi le-am implinit niciodata" (Insolenta noptilor). Motivul calatoriei este unul funciar in lirica lui Nicolae Sava. O calatorie ce va fi efectuata in dubla proiectie, pe un drum bifurcat, cu sensuri contrarii, conducand spre livresc sau spre firesc. La un capat al drumului se afla biblioteca inhibanta, iar la celalalt, realitatea carnoasa si agresiva. Desi pare stimulatoare, calatoria livresc-imaginara este resimtita ca instrainare de sine: "Doamne, cit am calatorit!/ Cite mari si pustiuri, cite drumuri si ape/ am lasat in tristete in urma,/ intristate de a le fi printul lor doar/ de o singura zi. Cite biografii am traversat./.../Dar niciodata cu mine" (Niciodata cu mine). Dar reconsiderandu-si biografia, epurata de zgura anecdoticului, poetul "nefericit" intra in pielea scribului umil care iti construieste, fie si ezitant, "regatul" propriu ("Cu mintea altora/ si inima mea construiesc regatul acesta de iarba/ si gize (printre care ma numar si eu"). Chiar daca isi declara teatral neputinta de a scrie ("Nu mai pot scrie versuri, nu mai vreau sa scriu versuri") el isi gaseste salvarea in calatoria cibernetica � din ultima secventa a volumului, Cu barca pe Yahoo -, in ipostaza unui Ulise al calculatorului vaslind catre realitatea virtuala, visata: "Vechii vislasi ma cunosc. Ma leaga de catarg/ cu fringhii solide � la inceput era cuvintul � si/ infruntam valurile impreuna. Ei slujbasi la cartul/ infinit al istoriei, eu prada lor de noapte cu care/ se joaca de-a moartea". Poetul care enunta altadata � in Privighetoarea (arsa) din 1989 � ca e sortit sa-si scrie istoria provinciala ("mi-i dat sa scriu o carte a istoriei mele provinciale"), se lasa, fatalmente, modelat de spatiul provincial, lipsindu-i parca forta de a evada din edenul provizoriu al existentei banale. Astfel, climatul biografic copleseste imaginarul, intrucat "personajul citit" se complace in anonimat si inertie, acaparat de viata "cuviincios de cuminte" (ca sa uzez de expresia sa mai veche). In acest spatiu al exilului voluntar, melancolia ar deveni sufocanta, daca n-ar actiona preventiv hiperluciditatea flagelanta a poetului. Sub presiunea vietii efemere, dominata de timpul cronofag, el se protejeaza retoric, printr-un gen de negatie reiterata: "Nu o sa-mi impopotonez niciodata poemele mele/ cu motto-uri scrise de prietenii mei"; "Nu ma trezeste nimeni din suferinta. Nu/ imi da voie sa musc din carnea realitatii"; N-am invatat inca sa fac pasi de dans/ dupa muzica ce mi se pune"; "Seceta asta, am spus, nu va naste nici o/ atmosfera cit de cit poetica, acolo"; "Nu voi urca niciodata toate treptele acelea/ ce duc spre cerul sfidator de inalt" etc. Pe fondul predispozitiei ludic-ironice, care il afiliaza la poetica postmodernilor congeneri, Nicolae Sava ajunge sa reabiliteze un procedeu stilistic mai rar, prozopopeea, transcriind autopersiflant vocea poemului care se insufleteste, identic cu fiinta poetica: "Eu sint un poem obosit (sic!)/ cel care trebuia sa ma scrie/ s-a imbatat asta noapte cu luna,/ se plimba pe strazi noapte de noapte/.../ Poemul meu se stringe linga mine/ (un copil neajutorat si stingher) cerind ajutor./ Dar inima nu-mi tradeaza acum nici un gind/ de care eu sa sufar pentru seara aceasta/ precum inculpatul in fata unei instante"(O tona de fluturi). In atari conditii, lirismul e generat de seria nesfarsita de ezitari, ratari declamate si asteptari prelungite intr-o nostalgie indefinita. "inteles cu destinul ma prefac in poem/ si astept sa vina poetul" � nu este un enunt oarecare. Intrucat marcheaza atributele unui discurs poetic disjunctiv, eludand afirmarea unei convingeri ferme in actul creatiei. Cred ca Nicolae Sava mizeaza prea mult pe gestica hamletiana si pe jocul contrastelor, a caror expresivitate e subminata de monotonie. Nicolae Sava, Insolenta noptilor, Ed. Axa, Botosani, 2004

Nicolae OPREA