Nu credeam ca dupa volumul de anvergura cvasi-monumentala (un fel de manual-dictionar/lexicon-testament) pe care scriitorul si teatrologul Mircea Ghitulescu l-a comis mai deunazi (Istoria dramaturigiei romanesti, Editura Albatros, 2002), acelasi scriitor si teatrolog va mai produce curand o opera de bibliografie fundamentala, va mai repurta rapid un succes de critica specializata, profesional-esentiala. Totusi cea mai recenta carte a sa (Cartea cu artisti. Teatrul romanesc contemporan, ed. Radactiei Publicatiilor pentru strainatate, 2004) nu mai e o istorie, desi are nenumarabile elemente de genul acesta, si nici o istoriografie, cu toate ca poate fi luata si ca atare. Fiindca reliefeaza lucruri, evenimente si oameni de stricta contemporaneitate, ea este, pe fiecare pagina, un dar foarte personal si chiar o mica sarbatoare. Generozitatea spirituala a autorului nu se exercita doar in actul de a face critica pozitiva si in a ilustra ce e bun pe scena teatrului. Generozitatea pe care o admir cel mai abitir la Mircea Ghitulescu este aceea a scrisului sau, totdeauna de verva, creativitate si subtilitate pilduitoare. Cartea insasi este un spectacol, deoarece o citesti cu placerea evaziunii si a autoreferirii, placere similara experientei tipice publicului spectator. Mircea Ghitulescu scrie teatral fara a fi absolut deloc histrionic si egofil, ci din contra, poetic, metaforic, dansant, concentrat si totodata perfect altruist. Despre artisti, Mircea Ghitulescu scrie cu arta. Cu toate ca pretentia autorului a fost doar de a sugera o lume teatrala, cea strict actuala, ilustrata subiectiv si in calitate de martor direct, cu toate ca si-a structurat volumul fara pretentii sistemice (pe sectiunile "Fragmente", "Secvente", "Instantee"), cu toate ca piesele utilizate ca pretext al prezentarii unor regizori si actori au fost alese mai mult sau mai putin aleatoriu, acest volum, totusi, atinge acea relevanta pe care, ca senzatie, ti-o da de regula numai exhaustivul. Concret, Cartea cu artisti aduna foarte multe din eseurile scrise de autor pe parcursul anilor, compiland insa un edificiu aproape opulent, baroc, monumental. Redactarea din nou a tuturor articolelor este evidenta iar suflul coerentei lor este admirabil. Si mai concret: Mircea Ghitulescu pare a efectua cronici la spectacole de teatru. Insa, in fapt, cu toate ca povesteste mult, cu analism si interpretare literare � el efectueaza portrete de regizori. Si subliniaza lucrul acesta mai ales prin faptul ca adauga la finele fiecarui text-medalion cate o "fisa de activitate" (montari cronologice, cu specificarea piesei si locului). Imi place coperta cartii: marionete egal galese si tragice, privind in oglinzi. Cei ce fac teatru sunt reprezentari (ale noastre); ei privesc in oglinda doar pentru noi, privirea lor fiind vazuta doar de noi, spectatorii, valabila doar pentru noi. Cum precizam, discutand despre spectacole si regizori, criticul Mircea Ghitulescu rezuma si piesele montate, apreciaza si pe dramaturg, atinge jocul actorilor, nu ignora pe scenograf si nici pe coregraf. In felul acesta, piesele sale de critica sau cronica releva, ca in holograme, intreaga oferta (viata?) teatrala romaneasca. In plus, exhibandu-si propria activitate si mana de critic, autorul ilustreaza si critica teatrala din Romania actuala. Mai e oare vreo meserie legata de actul scenic, care sa fie neatinsa, neconectata sau nereprezentata de acest compendiu? Poate acelea ale ilustratorului muzical (compozitor sau inginer de sunet), luministului ("light-artist/light designer", arta si profesie net distincta) si machierului ("make-up artist", meserie care, desi inventata, este in continuare practicata chiar de actori), ale cabinierului-croitor, sufleurului, masinistului, dulgherului, directorului administrativ, contabilului, personalului tesa, soferului, garderobierei, portarului, femeii de serviciu. Dar sa nu exageram. Desi amplitudinea notatiei teatrologice a lui Mircea Ghitulescu e foarte mare, ea nu e opera unui enciclopedist obsedat sau chitibusar. Mircea Ghitulescu e un critic spontan, iar notatia lui ramane consacrata actului direct sau exclusiv artistic asa cum si atata cat se vede acesta din fotoliul de spectator. In plus, el stie si sa povesteasca cu inteligenta sarmanta cele vazute si pricepute. Totusi, criticul are un stil propriu: cele mai multe din textele sale incep cu o fraza de mare efect hermeneutic si literar, expunand clar, cu putere de aforism, o idee sau o viziune personala. Apoi urmeaza povestirea piesei � o repovestire extrem de sintetica � asa cum apare piesa montata perceptiei criticului, eventual cu multiple trimiteri si rezonante livresti. Pentru ca, progresiv, finalul cronicii sa instaleze in imaginarul cititorului nu o concluzie, ci senzatia benefica de martor si participant la eveniment. Pe parcursul cartii aflu si ma bucur de numeroase fraze admirabile, aproape antologabile, ca si de descrieri sau repovestiri inspirate. "Poate ca forta teatrului sta in propria imperfectiune" (p. 5), "artele au fost intotdeauna expuse suspiciunii de inutilitate" (p. 7), sunt asertiuni ce conduc nu la demonstrarea umilitatii acestui gen, ci dimpotriva, la demonstrarea puterii, fiabilitatii si succesului acestuia. "Poate ca tocmai insuficientul face din teatru o arta necontenit creatoare" (p. 6); "teatrul abstractizeaza si de inalta de la fenomen la semn" (ibid), fiind "mod de a deveni, pentru o clipa, celalalt, profitand astfel de un plasament mai bun in studierea propriei persoane" (p. 8). In dramaturgia Soranei Coroama Stanca, criticul vede "placerea vorbirii dichisite" (p. 19). "Interioara, originalitatea lui Liviu Ciulei este mai putin accesibila decat a spectacolelor exhibitioniste pentru ca nu uzeaza de rastalmaciri de relatii, caracterie, situatii, iar brevurile exterioare si speculatiile pe marginea textului ii sunt straine" (p. 25). "Azilul de noapte este expresia violenta a umanitatii deznadajduite. Atat de violenta incat te intrebi daca daca nu este o colectie de vicii si atrocitati, si, daca ar fi o asemenea colectie, care ar fi scopul ei" (p. 31). "Jocul cu personaje imaginare � incercare disperata de populare a solitudinii universale � este halucitant in asemenea masura incat te intrebi daca nu cumva insusi cuplul ionescian este imaginar" (p. 40). Asa am inceput, pentru prezentarea de fata, sa transcriu citate si sa-l ilustrez pe Mircea Ghitulescu. M-a oprit insa sentimentul de inutilitate. Cum sa selectezi, cand aproape toate randurile sale sunt inspirate si exemplare? Criticul povesteste, comenteaza, releva si interpreteaza cu sarm si mana de scriitor mereu inspirat. Paginile 495�596 contin dictionarul regizorilor pe care autorul nu i-a discutat pana atunci prin cronici evenimentiale. Dupa insiruirea montarilor, majoritatea regizorilor sunt caracterizati fie de un citat apartinand altui critic, fie, mai putine, prin comentarii apartinand lui Ghitulescu insusi. Si aceste comentarii provin din (con)textul vreunor cronici la montari concrete. Astfel, la cei 42+67 artisti (din transa "Fragmente", respectiv "Secvente"), se adauga acum peste 260 de nume, incluzand nu doar regizorii cu patalama, ci si pe actorii sau coregrafii care au montat teatru. Citate din varii autori vin sa-i caracterizeze pe respectivii, iar Mircea Ghitulescu nu urmeaza niciodata vreo formula unitar-uniformizatoare. In fapt, Ghitulescu reuseste sa fie un "exhaustiv", dar in cheia unui conventionalism tradat sau trucat, adica in chip personal, nonsalant, jovial. Cand Dumnezeu va chema la sine si spre judecata pe actorii, regizorii si scenografii de teatru contemporan din Romania, cu singuranta ca se va putea folosi de volumul lui Ghitulescu. Deoarece nu cred ca in bransa asta poate exista un pomelnic mai complet sau reprezentativ, mai sufletesc, mai elegant-darnic ca acesta.

Marin Marian-BALASA