Adevarate capodopere si fragmente autentice de istorie a literaturii romane, corespondentele marilor scriitori dau ocazia cititorilor sa patrunda in viata acestora si sa inteleaga cum vedeau acestia viata si ceea ce traiau zi de zi. O astfel de ocazie o reprezinta scrisoarea lui Virgil Ierunca catre Marin Preda, scrisoare care se afla astazi in Colectia Cristinel Popa. "Paris, 10 februarie 1948 Draga Preda, Scrisoarea ta a venit asa cum n'o asteptam. Asa cum imi survine tot ce nu astept si se pierd - in pierderea lor - lucrurile asteptate. Stii, mi se intampla aici la Paris sa ma lovesc de cate un arbore sau de vreun zid si sa descopar prospetimea pe care gustul meu pentru refuz n'o descopere, spre exemplu, in Luvru, in catedrale sau pe cheiurile Senei, adica acolo unde se cauta sistematic ceva pentru ca sa se gaseasca, desigur, ceva. Odata era intr'o zi de toamna, afara ploua, eu ma gandeam la ploi si la flori, cand cineva ma bate pe umar, un necunoscut, poate betiv, poate nebun, in orice caz foarte neinteresant, si-mi ingana interogativ: "Est-ce que tu aimes les fleurs, mon vieux?". In dupa amiaza aceea am zis "da" si m-am simtit bine de primul meu "da", de multa vreme nemarturisit. Cedam coincidentelor si ironiei lor de a defini, in adancime, realitatea reala. Mana ta care ma bate pe umar si ma invita sa ma uit inapoi mi-e cunoscuta, bine cunoscuta, si chiar daca nu-i asteptam gestul, ea ma surprinde mai putin decat vrei tu sa te nelinistesti. Pentru ca nu-mi esti atat de strain cat cata sa te convinga cele cateva scrisori pe care n'ai indraznit sa mi le trimiti inainte de a le rupe si cele cateva ezitari pornite impotriva unui "doctor" vocativ si'n titlul de chemare. In orice caz, asi dori ca razpunsul meu sa te multumeasca, cel putin in masura in care el nu vrea sa fie decat o expresie de comuniune. Dar poate tocmai pentru asta el o sa te dezamageasca - cred - pentru ca ai sa gasesti aici un ins pe care nu l-ai cunoscut, pe care l-ai mestecat in referintele tale despre contemporani, poate cu graba, poate cu prea multa sanatate de a clasifica. Si nici nu stiu daca ne putem intelege, daca ne putem vorbi. Tu esti un om care cresti mereu printre bucuriile tale de a realiza, un om care alege o intelepciune sau non-intelepciune de a trai, un om cu amoruri taranesti pentru valori (cu atat mai bine pentru ele) atent la respiratii, la circulatia sangelui, preocupat de aer si de libertatea de a'l primeni. Tu ai o femee cu care traesti (mereu), o carte la care scrii si care asteapta altele nescrise inca, o viata cu pulsul in regula. Tu insuti esti in regula. Ma gandesc la caii tai, spre exemplu. (Fiecare om are caii lui, e inutil sa-ti amintesc). Ei sunt asa cum trebuie, ca in cartile tale, vii si gata sa pasca din gradinile lumii ceea ce tu insuti ai semanat acolo pentru ei - putina iarba. Pentru ca oricand eu te vad pe tine numai intr'o gradina. Fie ca semeni, fie ca culegi, rostul tau e sa fii intotdeauna alaturi de fructe. Al meu (am si eu unul?) este acela de a fi impotriva a tot ceea ce e fruct. In gradinile mele cresc doar zoologii monstruoase, caii mei pasc in panzele nebune ale lui Chirico, propria lor nefericire de a se fi eliberat de ierburi. Bine - o sa zici - dar Parisul, Parisul? Bine - o sa-ti raspund - Parisul e tocmai bun pentru definitia mea, pentru cucerirea acestei definitii. Nici nu se putea sa-mi gasesc un loc mai potrivit pentru a-mi impietri ceeace pur si simplu se poate oricand numi viata. Parisul e vocatia insasi a vietii si luminile lui nu puteau sa-mi refuze in niciun caz umbrele. Aici valorile se confunda cu elementele in asa masura, incat confuzia lor atat de umana, nu putea sa-mi ofere decat ceeace eu insumi raman - detasarea de elemente si de valori. Tot ceea ce e legat de crestere, de bucurie, de lumini si de aer, Parisul il exprima in fiecare noapte si in fiecare zi, cu nebanuite fervori. Parisul este - cred - singurul loc unde dragostea si libertatea - care in fond nu sunt decat inceputul si sfarsitul Parisului - se pot consulta concret, ca un san de femeie iubita, ca o piatra pe care calci, ca o carte pe care o citesti. Mai mult, singurul loc unde excesul de lumina nu e sugrumat de puterile rafinamentului. Ei bine, nicaieri mai bine ca aici n'asi fi putut lasa sa intre in mine - ceeace ma prinde cu adevarat - rafinamentul muririi. Sunt aici pentru ca sa nu fiu si nu-mi regret murirea pentru ca altfel asi fi continuat poate sa mi-o ascund printre oameni care vorbeau alt limbaj, printre preocupari carora unii le spuneau de valoare, pe drumuri care erau false, printre prietenii care erau false, printre si prin o dragoste care era falsa. Acum sunt aproape liber, pentru ca moartea de fiecare zi e aproape insasi libertatea. Pot sa-ti folosesc la ceva, pot sa-ti ajut cu ceva? In orice caz, daca nu te oboseste (ma gandesc ca poate mai rupi cateva scrisori inainte de a-mi scrie), scrie-mi, asa cum o faci tu, despre tot ceea ce se intampla la voi si cu tine. Informatiile tale vin ca dintr'o alta lume - probabil si pentru asta le pot astepta." Cu prietenie, Virgil Ierunca