George DAMIAN 

Politica externa a Romaniei de dupa 1989 a fost dominata de doua dorinte arzatoare: aderarea la Alianta Atlanticului de Nord si la Uniunea Europeana. Sondajele realizate in toti acesti ultimi 14 ani au uimit toti analistii occidentali - in procent de peste 80% romanii isi declarau vointa de a se integra in cele doua structuri. Pentru toti oamenii care isi declarau adeziunea fata de NATO si UE aceste organisme aveau o aura mistica, reprezentau o dorinta transmisa din generatie in generatie. Intreaga structura statala moderna a Romaniei a fost cladita pe modele vest-europene. Iar mostenirea simbolica a orientarii occidentale isi are radacinile in perioada interbelica, atunci cand cei mai multi dintre romani si-ar fi dorit sa poata alege o alianta care sa cuprinda atat interesele, cat si valorile Romaniei. Din pacate n-a fost sa fie. Pacturile succesive incheiate cu Stalin, diavolul rosu de la Rasarit, au zapacit diplomatii de la Bucuresti care n-au mai stiut incotro s-o apuce, fiind siliti fie sa accepte disparitia tarii, fie sa realizeze aliante de compromis. Este greu de crezut ca precursorii Aliantei Nord-Atlantice, Churchill si Roosvelt, nu stiau de milioanele de oameni ucisi in Gulagul sovietic. De mic copil, Alianta s-a facut frate cu dracul ca sa treaca puntea. Si dupa ce a trecut-o, aruncand peste balustrada pe niste nevinovati prost plasati, Churchill a lansat formula care urma sa faca o cariera universala: Cortina de Fier. De parca nici nu trasase cu manuta lui linia unde urma sa cada cortina. Bun termenul, nimic de zis, oricand poti afirma cu tarie ca nu se vede nimic de dincolo de cortina, e de fier, e opaca... Dupa cum bine s-a exprimat in cotidianul La Croix eminentul om de stiinta roman refugiat in Franta, profesorul Denis Buican: al doilea razboi mondial ne-a lasat gustul amar al combinatiei sinistre vodka-cola. In ciuda jumatatii de secol care a distrus traditiile democratice de la Bucuresti, romanii si-au transmis din generatie in generatie ideea ca Occidentul este locul de unde pot fi recuperate aceste traditii. De aici orientarea impresionanta catre NATO si UE, vazute prima ca o umbrela protectoare iar a doua ca un mecanism care sa ne scape de sechelele comunismului. Nu pot uita strigatele de bucurie ale sutelor de mii de romani adunati in Piata Revolutiei, atunci cand presedintele american George W. Bush afirma raspicat ca "daca vreun pericol va ameninta Romania, daca vreun stat va ameninta Romania, Statele Unite ale Americii si NATO vor fi alaturi de dumneavoastra". Si tot atunci am mai auzit o voce din spate, care spunea cu tonul bucuresteanului sictirit ceva de genul "o fi bine, o fi rau..." Mi-am adus aminte de toate astea atunci cand secretarul general al Aliantei Nord-Atlantice Jaap de Hoop Scheffer a afirmat la Poiana Brasov ca evenimentele legate de canalul Bastroe "nu reprezinta o problema a NATO". Si ca sa puna capac, Scheffer mai afirma dezinvolt despre situatia din Transnistria ca "sunt familiarizat cu problema si sper sa se rezolve cat mai curand, dar nu este o problema a NATO". Cu alte cuvinte, amenintari reale la adresa securitatii europene nu tin de competenta NATO. Navele ucrainene violeaza sistematic frontiera de stat a Romaniei, isi infig balizele in malul romanesc - iar toate aceste provocari nu contituie decat o problema bilaterala dintre Bucuresti si Kiev in opinia secretarului general NATO. Obraznicia Kievului - confruntat dupa doua luni de pasivitate romaneasca cu niste salupe care blocheaza violarea frontierei -, de a chema la ordine ambasadorul roman nu mai surprinde pe nimeni: asa arata arsenalul diplomatic mostenit de la sovietici. Problema e cum ramane cu articolul 5 din Tratatul Aliantei Nord-Atlantice care afirma negru pe alb ca o agresiune impotriva unui membru este o agresiune impotriva tuturor. Oare chiar sa nu inteleaga strategii de la Bruxelles importanta gurilor Dunarii? Cat despre fasia transnistreana, intesata de armament si munitii sovietice, in care soldatii rusi sunt singurii care conform legislatiei internationale ar avea dreptul sa poarte arme, reactia lui Jaap de Hoop Scheffer este absolut socanta. Dupa ce la Consiliile NATO - Rusia din aprilie de la Bruxelles si din iunie de la Istanbul au tratat pe larg problema Transnistriei, brusc, la acelasi consiliu, din acelasi an, de la Poiana Brasov, NATO se face niznai: nu ne mai intereseaza problema transnistreana. Actuala configuratie geostrategica de la Rasarit prezinta asemanari izbitoare cu cea din perioada interbelica, doar ca s-au schimbat unele etichete dupa limpezirea apelor: Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca se numeste Transnistria, iar URSS-ul se regrupeaza prin gesturile de tandrete dintre Kiev si Moscova care se holbeaza insistent catre gurile Dunarii. Mangaierea era ca la apus exista un bloc puternic din care facem si noi parte. Insa sarpele indoielii intreaba: sa se fi vopsit alianta vodka-cola in culorile Consiliului Rusia-NATO?