Gabriel ANDREESCU 

In timp ce noi ne luptam pentru incheierea ultimelor patru dosare cu UE, Comisia Europeana a recomandat inceperea negocierilor cu Turcia. Cu circa 70 de milioane de locuitori, Turcia ar deveni a doua tara din Uniune ca marime, dupa Germania. Pe care, conform tendintelor demografice actuale, o va depasi in jur de 2010. Turcia va fi cea mai importanta sursa de munca tanara a continentului. Dupa integrare, procentul musulmanilor va atinge circa 20% din populatia Uniunii. Numerosi europeni privesc cu preocupare aceste date. Mult timp, principala opozanta la integrarea Turciei parea a fi Grecia. In 1986 si 1987, cele doua tari au fost in pragul razboiului. Problemele in litigiu nu sunt nici astazi complet depasite. Dar spiritul epocii e altul, cooperarea dintre cele doua tari merge de la combaterea crimei organizate pana la misiunile comune in Kosovo. Ziua a publicat marti articolul lui George Papandreou, fostul ministru de Externe al Greciei. Aceasta personalitate luminoasa a clasei politice de la Atena declara: "A nega viitorul european al Turciei ar insemna negarea diversitatii existente in Uniunea Europeana". Astazi, Grecia a devenit mai curand un sustinator al aderarii Turciei. In calea integrarii europene raman alte obstacole. Turcia priveste spre Uniunea Europeana de foarte mult timp. Si-a exprimat intentia de a avea statut de membru asociat inca in anul 1959. In 1963 a semnat cu Comunitatea Economica Europeana o intelegere care lasa deschisa ideea integrarii. In 1987, a depus o cerere oficiala pentru a deveni membra cu drepturi depline. Insa statutul de candidat i-a fost acordat doar in 1999, in urma cererilor fervente ale Ankarei si dupa ce mai multe tari care nu intrasera in discutie pana in anii '90 beneficiasera deja de el. Semnalele Ankarei si ale Bruxelles-ului din ultimele zile sunt pozitive. Intr-o sesiune speciala dedicata temei, Parlamentul turc a votat schimbarea Codului Penal conform standardelor Uniunii Europene; inclusiv eliminarea clauzei prin care se criminaliza adulterul, care socase functionarii europeni. In aceste conditii, recomandarea Comisiei Europene de incepere a discutiilor cu Turcia era inevitabila. Hotararea va apartine celor 25 de sefi de state, care se vor exprima in aceasta chestiune la 1 decembrie 2004. Or, in problema integrarii Turciei, opiniile sunt foarte impartite. Italia si Marea Britanie sunt pentru integrare. La fel si Austria. Din pozitia lor de lider NATO, Statele Unite o sustin de foarte mult timp. Vaticanul, pe de alta parte, isi exprima scepticismul. Partidul lui Chirac se impotriveste. Actuala opozitie din Germania doreste ca Turciei sa-i fie acordat doar statut de "partener privilegiat" al UE. "Die Welt" a enumerat zece motive pentru care Turcia nu este acceptabila in "Club". In fruntea lor, situatia drepturilor omului, potentialul de migratie, costurile considerabile ale largirii, problemele de securitate. Tema drepturilor omului este cea mai sensibila in Turcia. Organizatii importante, precum Amnesty International, au documentat, de-a lungul anilor, detinerea unor acuzati fara condamnare, disparitia unor suspecti, practicarea torturii in inchisori. Dosarul populatiei kurde este o alta bila neagra. Sistemul constitutional are o componenta militara incompatibila cu democratia. Este adevarat, pe de alta parte, ca in Turcia armata reprezinta garantul secularitatii si, prin asta, o pavaza in calea unei resurectii islamiste. Situatia din Algeria este ilustrativa pentru ce trebuie Turcia sa evite. De ani de zile, Uniunea Europeana solicita Turciei sa faca transformarile necesare pentru a deveni o democratie adevarata. Poate cu speranta secreta ca Ankara nu va fi in stare. Totusi, in conditii ingrate, clasa politica din Turcia tot reformeaza sistemul. Cum va putea Bruxelles-ul sa spuna nu, dupa ce Turcia va fi indeplinit ce i se cere? Impactul refuzului ar afecta viata interna a Turciei si s-ar putea intinde peste marginile ei. Pentru viitorul Turciei, integrarea reprezinta o batalie esentiala. Intr-un fel, Uniunea Europeana a devenit captiva acestei batalii. Unde este locul Romaniei in tot ce a fost povestit pana acum? La inceputul anilor '90, Turcia a fost principala tinta a traficului "cu geamantanul", una dintre primele surse ale economiei de piata autohtone. Mai tarziu, romanii au devenit o componenta importanta a fortei de munca straine din Turcia, evaluata la mai multe milioane. La randul lor, investitorii turci sunt o prezenta curenta in viata Bucurestiului si a altor orase. Guvernul de la Ankara a oferit an de an burse de studii pentru turcii si tatarii din Romania. Toata aceasta osmoza nu a schimbat inca atitudinea opiniei publice. Romanii sunt traditional turcofobi, presa turca publica cu insistenta cifrele bolnavilor de SIDA si arestarea hotilor straini, in fruntea carora se afla cetateni romani. (Ca exemplu, in anul 2000, la Instanbul fusesera arestati 3078 romani, 2830 moldoveni, 2124 irakieni, 1447 iranieni s.a.m.d.). In planul politicii externe, Turcia a fost vazuta ca subiect distinct sub mandatul lui Adrian Severin. Fostul ministru de Externe in Guvernul Ciorbea concepuse trilaterala Romania-Bulgaria-Turcia si, in paralel cu demesurile Presedintiei, o trilaterala Romania-Turcia-Israel. Ele erau menite sa ofere spatiul unor negocieri si a unor proiecte capabile sa se sprijine unele pe altele. Toate aceste concepte au fost insa parasite dupa demisia lui Severin. Este greu sa vorbesti astazi, dincolo de cateva declaratii de buna intentie, despre o politica externa romaneasca privind Turcia. Romania nu are, desigur, nici un cuvant de spus in ce priveste deciziile Uniunii cu privire la extindere. Ea se lupta pentru propria ei aderare. A fost insa invitata sa se exprime asupra Constitutiei europene si ar fi de dorit sa aiba un concept solid pentru viitorul Europei. Or, viitorul Europei depinde esential de locul care ii este rezervat Turciei.