Ralf DAHRENDORF 

Migratia umana este la fel de veche ca istoria. Chiar si migrarea catre zone indepartate si culturi diferite nu este ceva nou. In secolul al XIX- lea milioane de europeni si-au cautat libertatea si prosperitatea pe continentul american, mai ales in Statele Unite. Ceea ce este nou in ziua de azi este nivelul mare al migratiei, adesea depasind bariere culturale imense si fara a avea o tinta precisa. Africanii care traverseaza Mediterana in barci adesea nu sunt siguri daca vor sa ajunga in Italia, Germania sau Marea Britanie. Pana si cei care stiu unde vor sa ajunga, ca nord- africanii din Spania si Franta sau turcii din Germania, au avut ca prioritate sa scape de lipsa de sperante din tara lor, nu sa ajunga la o anumita destinatie. Aceasta forma moderna a migratiei ridica probleme uriase de partea celor care ii primesc pe emigranti. In Europa, aceasta este cea mai grava problema sociala din ziua de azi, deoarece nimeni nu are habar cum sa trateze aceasta ciocnire a culturilor. In trecut, Statele Unite ale Americii pareau sa detina raspunsul. Era cel al "furnalului care topeste"; popoare diferite isi aduceau propria contributie la cultura americana, insa, mai mult decat orice, faceau eforturi sustinute sa accepte ceea ce gaseau si sa se integreze in societate. Rusoaica ajunsa in SUA la inceputul secolului al XX-lea i-a spus fiului care o intreba daca au venit cu Pilgrims sau Mayflower (primele nave cu colonisti americani): "Nava noastra avea un alt nume, insa acum toti suntem americani". In ultima perioada aceasta conceptie s-a modificat, dand nastere unui proces denumit de istoricul Arthur Schlesinger "dez-unirea Americii". Cetatenii SUA nu mai sunt americani. Au devenit americani specifici: italo-americani, afro-americani, hispano americani si asa mai departe. Ingredientele "furnalului" au inceput sa se separe. Chiar si in Israel, ultima tara de imigratie � cel putin pentru evrei � asimilarea nu mai este asa de simpla. Noii veniti de curand din Rusia si-au facut propriul partid politic, iar vechii europeni au devenit o minoritate distincta. Israelul si America continua sa aibe mecanisme de integrare a noilor imigranti. Limba este un factor important, iar in Israel exista si armata, in vreme ce in America valorile incorporate in Constitutie reprezinta inca o credinta laica larg impartasita. Insa aceste mecanisme slabesc peste tot si practic sunt inexistente in tarile europene. Societatile moderne sunt caracterizate prin probleme acute de identitate. Ele nu ofera legaturile comunitare implicite pe care cetatenii le simteau in trecut. Drept rezultat oamenii au inceput sa se agate de alte legaturi, identitati primordiale ale grupurilor. Ei rezista asimilarii temandu-se ca vor fi jefuiti de identitatea lor fara a li se oferi alta in schimb. Si atunci care este alternativa la asimilare? "Castronul de salata" al asa numitului multiculturalism nu este o alternativa reala deoarece nu asigura liantul necesar pentru comunitati. Toate ingredientele raman separate. Singura alternativa viabila este coexistenta unei sfere publice comune, impartasite de toti, si un grad considerabil de separare culturala in sfera privata, mai ales in zonele rezidentiale. Spatiul public este multicultural din punctul de vedere al trecutului oamenilor, insa este guvernat de valori asupra carora s-a cazut de acord, in vreme ce vietile private sunt - pentru a folosi un cuvant urat - ghetoizate. In teorie aceasta este cea mai buna solutie la consencintele culturale ale migratiei, in practica este cel mai bun raspuns pe care il avem. Insa chiar si minimul unei limbi comune necesita un efort deliberat, ca sa nu mai vorbim de anumite reguli de comportare. Traind in Londra, ma minunez asupra modului in care londonezii s-au invatat cu magazinele indiene si transportul public administrat de indieni, in vreme ce nu se intereseaza de districte intregi care sunt bangladeze sau chinezesti. Nimeni nu a gasit inca un nume pentru aceasta versiune a doctrinei "separati dar egali" impotriva careia unii dintre noi au luptat din greu in anii '60: vieti private separate si un spatiu public comun care este egal pentru toti. In mod clar asa ceva este mai simplu de obtinut in Londra sau in New York decat in orasele mici sau in capitalele in care limba universala engleza nu este vorbita. Comunitatea turca din Berlin si comunitatile nord-africane din jurul Parisului par mult mai separate, cu propria lor sfera publica si adesea propria lor limba. Acolo unde se intampla asa ceva poate aparea o situatie exploziva. Daca suntem siliti sa abandonam speranta asimilarii, eforturile noastre ar trebui sa se concentreze asupra crearii unui spatiu public la care sa contribuim toti si de care sa ne bucuram cu totii. In mod ideal asa ceva ar trebui sa fie un spatiu public in expansiune, pentru ca, pana la urma, elementul unitatii intr-o societate moderna este garantia libertatii cetatenilor sai. Ralf Dahrendorf este un scriitor respectat si fost membru al Comisiei Europene din partea Germaniei, in prezent membru al Camerei Lorzilor, fost rector al London School of Economics si al St. Antony's College, Oxford. Copyright: Project Syndicate/ Institute for Human Sciences, septembrie 2004