Gabriel ANDREESCU 

Criza dintre Chisinau si Tiraspol a aratat ca asistenta economica romaneasca ar fi putut sa joace rolul "bratului de forta" pentru Guvernul Republicii Moldova. Prin inchiderea unor scoli de limba romana, Bucurestiul era legitimat mai mult decat oricand sa invoce principiile dreptului international si responsabilitatea sa directa in acest caz. Or, Romania nu a contat nici de asta data. Incapacitatea ei de a juca un rol in destinul tarii vecine nu poate fi argumentata doar prin puterea Rusiei. Romania are propriile interese, care coincid cu interesele istorice ale populatiei moldovene. Caracterul romanesc al populatiei majoritare, saracia acesteia si idealul european care domina o parte importanta a elitei ar fi fost conditii excelente ca Romania sa cucereasca o pozitie privilegiata. Or, Romania nu are nici un loc la masa negocierilor desfasurate sub egida OSCE, unde Ucraina este totusi prezenta. Ramane ultima luata in considerare, cand tara vecina liciteaza contracte economice s.a.m.d. Se pune intrebarea, cum a ajuns Bucurestiul in situatia in care se afla. In articolul sau "Parteneriate strategice" din Ziua, 6 august, doamna Zoe Petre da un verdict, de altfel, nu cu totul nou: jocul pro-moscovit facut de-a lungul anilor de Ion Iliescu si de grupul sau. Argumentele incep cu provocarea de la Targu Mures din martie 1990, despre care doamna Petre afirma ca a fost o actiune ruseasca. Esecul provocarii a facut ca avanpostul dispozitivului gandit de Rusia sa fie transferat de la granita de est a Ungariei in Transnistria. National-comunismul lui Milosevici ar fi fost intretinut tot de Rusia, care a vazut in Belgrad un pion al sau. In sprijinul explicatiei, doamna Zoe Petre ar fi putut face trimitere si la mineriada din septembrie 1991, imediat dupa destramarea URSS. Mineriada a "picat" foarte bine, intr-un moment important pentru relatiile dintre miscarea nationalista de la est de Prut si Bucuresti. Am avut ocazia sa vad acum cativa ani copia unui document al Biroului Politic al CC din RSS Moldoveneasca, care atragea atentia asupra mesajelor unioniste venite din Romania. In el se afirma ca, din acest punct de vedere, Presedintele Ion Iliescu are o pozitie mult mai rezonabila decat Premierul Adrian Nastase. Nu era aceasta o sugestie? Zoe Petre s-a referit in schimb la mineriada care viza rasturnarea administratiei Constantinescu, in 1999. Evenimentul a fost pus in legatura cu opozitia inversunata a PDSR-PRM de a se permite survolul avioanelor NATO. Pentru editorialista, si acestea ar fi reprezentat manifestari ale fortelor pro-rusesti. Or, Zoe Petre nu este doar editorialista cotidianului Ziua, ci si fostul consilier prezidential a lui Emil Constantinescu. Se presupune ca a avut acces la mult mai multe date decat cele accesibile omului obisnuit. Curios doar, in cartea sa de amintiri, fostul presedinte interpreteaza infruntarile interetnice de la Targu Mures intr-o perspectiva foarte diferita, ca expresie a furiei romanilor si maghiarilor, dezamorsate de ... "presedintele Iliescu, al carui calm a evitat escaladarea situatiei". Cum sa fi actionat Rusia pe teritoriul nostru? Sa fie ciomegele gasite de satenii din zona Gurghiului, in autobuze, lucrate la Moscova? Sa fi inchiriat oare Gorbaciov, din Kremlin, masinile care i-au transportat pe beligeranti? Desigur, nu. Conflictul de la Targu Mures a fost pregatit in detaliu de fosta Securitate. O spun toate probele ramase dupa evenimente. Ceea ce inseamna ca infruntarea a fost pregatita de Virgil Magureanu, devenit ulterior director al SRI si de presedintele Ion Iliescu. Daca Targu Mures si mineriadele erau menite sa serveasca "rusilor", cum sustine net Zoe Petre, atunci ele indica implicarea directa a celor doi inalti demnitari intr-un act de tradare. O astfel de ipoteza nu este deloc absurda. Doar ca nimeni nu are pana acum probele ei palpabile. Iata de ce ar fi bine sa cautam explicatii pentru esecul relatiilor noastre cu Republica Moldova privind in mai multe directii. Tema transgreseaza persoana lui Ion Iliescu si echipa sa. Moldova a reprezentat un capital pentru demagogia nationala de toate culorile. O cvasiunanimitate in eroare a fost punerea in discutie a statalitatii Republicii de la est de Prut. Prin 1994, declaratii de genul "Republica Moldova si-a capatat independenta fata de imperiul sovietic, nu fata de Romania" au dus la proteste ale Chisinaului. Ele creasera premisa unei condamnari internationale a Romaniei. Punerea in discutie a legitimatii autoritatilor de la Chisinau a dat o lovitura proiectului de apropiere a Moldovei de Romania. Cand, dupa 1997, reprezentantii statului roman au luat pozitii rezonabile, era deja prea tarziu. As aminti, pentru anecdotica, pe unii dintre cei mobilizati peste noapte de teza care a subminat interesele romanesti dincolo de Prut. Unul este Alin Teodorescu. Consilierul de astazi al lui Adrian Nastase a sarit sa condamne, la mijlocul anilor '90, independenta Moldovei, desi, anterior, niciodata nu aratase sa-i fi pasat de acest subiect. Alt "mobilizat" este Radu Vasile. Viitorul premier a devenit purtatorul de cuvant radical al PNTCD in chestiunea moldava, desi era cunoscut pentru felul blazat in care a tratat dintotdeauna "marile teme". Mai relevanta decat anecdotica este generala necunoastere a realitatilor de la Chisinau. Adevaratii cunoscatori ai Moldovei si regiunii, precum Vladimir Socor, nu sunt citati aproape deloc in presa romaneasca. Lipsa de informatie explica de ce Ilie Ilascu a devenit peste ani membru GDS si, in acelasi timp, stegarul PRM. Iurie Rosca, cu merite si ratari, printre care responsabilitatea de a fi deschis calea pentru venirea comunistilor la putere, aproape ca a monopolizat relatiile cu societatea romaneasca. Or, nu ai cum sa proiectezi o strategie matura fata de Republica Moldova fara sa tii seama de diversitatea ei umana si politica. Este ceea ce probeaza, din nou, lipsa de solutii la actuala tensiune dintre Chisinau si Tiraspol.