Un motiv pentru care cipriotii greci au respins planul din aprilie al secretarului general al ONU Kofi Annan pentru reunificarea Ciprului a fost faptul ca o majoritate covarsitoare a lor a simtit ca nu ar fi in conformitate cu cererile refugiatilor din timpul invaziei turce din 1974. Aceasta a fost, de asemenea, una dintre putinele ocazii in care opinia publica mondiala a devenit constienta ca exista o problema a refugiatilor in insula, deoarece putini oameni stiau de existenta lor. Cand Turcia a invadat Ciprul in 1974, dupa o incercare ratata a juntei militare grecesti de a duce la bun sfarsit unificarea cu Grecia (Enosis), aproximativ 250.000 de ciprioti greci au fost nevoiti sa-si abandoneze caminele. Unii dintre ei au pierit in actiunile militare ale armatei invadatoare, altii au fost alungati - un complex de situatii problematice din punct de vedere moral, dar obisnuit in astfel de situatii. Desi coplesita, comunitatea grecilor ciprioti a reactionat solidar si cu prudenta. Initial, au fost instalate tabere de refugiati, dar guvernul cipriot grec a decis ca nu este in interesul lui sa cedeze in fata cererilor refugiatilor de a ramane in taberele mizere pana la intoarcerea la casele lor din nord. Nici un fel de agentie pentru refugiati din partea ONU nu a fost numita pentru a-i ajuta pe refugiati. In schimb, cu ceva sustinere internationala, dar in mare parte din resurse proprii, Republica Cipru - o tara mica, deci nu foarte prospera, devastata de razboi - a lansat un proiect national de re-colonizare. Au fost oferite imprumuturi guvernamentale pentru constructia de case. In multe cazuri, refugiatii si-au construit locuinte noi in sudul insulei. Afacerile au fost incurajate prin subsidii si imprumuturi guvernamentale. Au fost infiintate scoli si centre pentru instruire. In doar cativa ani, refugiatii au fost absorbiti de catre economia si societatea sudica, partea greaca a insulei. Ca si in cazul Germanei de Vest de dupa al doilea Razboi mondial, mare parte din prosperitatea de care se bucura azi Ciprul este o urmare a cresterii economice datorate absorbtiei refugiatilor. Oricare dintre vizitatorii partii grecesti a insulei Cipru de azi nu va descoperi nici o tabara de refugiati: majoritatea milioanelor de turisti nu stie ca mai mult de o treime dintre cipriotii greci pe care ii vad sunt refugiati sau descendenti ai acestora. Comunitatea cipriota greaca poate fi mandra de modul in care a rezolvat problemele umanitare si sociale ale refugiatilor, nerenuntand niciodata la cererile asupra teritoriului pierdut. La fel de laudabila este si decizia strategica a cipriotilor greci de a urma o politica de tip Ghandi, care implica nerecurgerea la violenta: desi se suferea cumplit din pricina ocupatiei turce si a aducerii de colonisti turci in nordul insulei, comunitate cipriota greaca a decis sa nu recurga la violenta impotriva ocupantilor. Timp de mai bine de un sfert de veac nu a avut loc nici un fel de incident violent de tip terorist fata de ocupatia turca. Acesta este un alt motiv pentru care foarte putini oameni au auzit vreodata despre refugiatii ciprioti greci. S-ar fi putut, bineinteles, ca lucrurile sa se fi petrecut altfel: daca cipriotii greci ar fi urmat exemplul palestinian din 1948, de a mentine refugiatii in tabere, despartiti de societatea non-refugiata si si-ar fi indoctrinat zilnic copiii cu un mesaj militarist de ura, razbunare si terorism, o atmosfera total diferita s-ar fi infiltrat in insula. Exemplul cipriotilor greci demonstreaza ca nu este adevarat ca ocupatii nu pot recurge la altceva decat la violenta si terorism. Recurgerea la violenta si la terorism este o alegere care presupune dezbateri morale si strategice. Cipriotii greci au ales calea non-violentei; palestinienii au ales drumul opus. Exista intotdeauna o alternativa si exista intotdeauna consecinte ale alegerii ei. Luati in considerare ceea ce comunitatea cipriota greaca a obtinut - o economie infloritare, nici un refugiat traind in conditiile de mizerie si umilire din tabere, calitatea de membru al Uniunii Europene - in comparatie cu catastrofa pe care optiunea palestianiana a atras-o asupra populatiei. Poate la nivelul relatiilor publice, conducerea palestiniana - sacrificandu-si propriul popor pe altarul propagandei - se poate mandri cu realizarea ei, dar populatia sufera inca. Acesti lideri ar face mai bine sa priveasca dincolo de Mediterana, la Cipru, si sa vada cum - fara a renuta la pretentiile asupra teritoriului propriu - refugiatii pot trai demn. Dar, Republica Cipru este un stat democrat, in timp ce palestinienii nu au reusit sa se emanicipeze de sub o conducere militara violenta care le-a adus atata nenorocire. Shlomo Avineri, profesor de Stiinte Politice la Universitatea Ebraica din Ierusalim Copyright: ProjectSyndicate, august 2004