Radu Calin CRISTEA 

Pyrhhus, rege al Epirului si unul dintre marii comandanti de osti ai Greciei antice, i-a invins pe romani, in 279 i.Hr., la Auscullum, cu pretul unor sacrificii si pierderi imense. Multi s-au grabit sa-l felicite pe Pyrhhus pentru victorie. Privindu-si armata aproape nimicita, Pyrhhus a spus o vorba foarte sanatoasa: "Inca o victorie ca aceasta si sunt pierdut". Mi-a venit in minte aceasta fraza gandindu-ma ca, angajati in cea mai brutala confruntare din istoria biografiei lor comune, atat Ion Iliescu, cat si Adrian Nastase ar putea obtine doar niste victorii "à la Pyrhhus". Adica victorii inselatoare, la limita si de moment, prefatand o acceleratie de crize ce vor face implozie si vor antrena intregul PSD intr-o tectonica din care putini vor scapa teferi. Iliescu a castigat garantia ca Nastase ii va preda un partid pe alocuri vidanjat, adica lipsit de cativa sconcsi inacceptabili pentru Cotroceni. Nastase a reusit sa nu piarda o ultima pista de refugiu si anume candidatura la Presedintia tarii. Noua relatie contractuala dintre Iliescu si Nastase contine si o clauza dura: daca salubrizarea PSD nu se va desfasura in ritmul si termenii impusi de Iliescu, lui Nastase i se va face o ultima favoare, ingaduindu-i-se sa-si aleaga singur arma sinuciderii politice. Mai putin vizibil in acest punct febril al conflictului este epicentrul seismului care nu se afla nici la Cotroceni, nici la Palatul Victoria, ci sub magma din strafundurile unui PSD pe care ultimele alegeri l-au impins spre faza eruptiva. Iliescu si Nastase au dreptate exact in masura in care amandoi se inseala. PSD este intr-adevar creatia, ca sa spun asa, personala a lui Iliescu, numai ca de cresterea si educatia progeniturii au avut grija mai ales altii, indeosebi Nastase. Perfect informat asupra apucaturilor rele ale inventiei sale cu chip uman, Iliescu a intervenit rar si nepedagogic, pentru aceleasi vinovatii plodul primind mangaieri pe crestet sau punitiuni excesive. De cealalta parte, autoritatea lui Nastase in PSD a crescut in mod legitim si nu doar pe fondul acestei paternitati discontinue manifestate de Iliescu. Fara mama, in schimb cu doi tati posesivi, PSD a fost latent predispus la optiuni radicale, adica la fractiuni. Unele cu atat mai violente cu cat ar fi insemnat, de fiecare data, renuntarea la unul dintre parinti, asadar intrarea intr-o bruma de legalitate. Iliescu nu mai putea tolera depravarea unui partid transformat intr-un soi de cartel in care politica a devenit doar puntea de legatura intre diferite interese de afaceri. Vizitand PSD-ul mai mult prin coridoare secrete cu deschidere la diferite cabinete, Ion Iliescu a dat acum buzna pe poarta principala a partidului, agitandu-si imaginea de erou eliberator dupa o infrangere la "locale" care n-a fost, totusi, atat de aspra pe cat au indicat imperativele prezidentiale. PSD doar si-a dat masura exacta a identitatii sale. Si-a scos masca. Din 2000 incoace PSD a ramas la fel de surd precum electoratul sau rural la torente de critici pe teme halucinant de grave: coruptia, clientela politica, privatizarile deocheate, imbuibarea baronilor, incalecarea presei, legi strambe aplicate cum vrea partidul, oficializarea securitimii ca putere in stat, spolierea statului si tot ceea ce nu imi vine acum in minte mie si va vine cu siguranta dumneavoastra. PSD a zis ca altii si a facut ca el. Partid-tun sau partid-teapa, PSD a pornit lansat spre epoca acumularii si primitive si rafinate de capital, numai acumulare sa fie! Propulsarea interesului de partid la scara nationala a devenit conceptul-pivot al politicii PSD. De la baza spre varf, oamenii PSD-ul au tezaurizat. Cioclu nerabdator al unui mort inca viu, PSD a ocupat toate functiile-cheie in stat, astfel ca nici musca sa nu zboare fara avizul partidului. Pozitiile de forta aglomerate intr-un unic depozit au germinat, fertilizandu-se, hibridandu-se, dand, in fine, nastere unor clone purtatoare a toate ADN-urile unei puteri suprasaturate de propria-i putere si care a ajuns sa respire doar prin regurgitare. Mutantii politici care au anexat Romania modeland-o dupa forma buzunarului propriu au fost conceputi cu o speranta de viata limitata. Limitata nu de idealul unui suicid la comanda, ci de intrarea Romaniei intr-un camp de valori si institutii unde acest PSD nu-si mai gaseste loc decat eventual intr-o vitrina cu haiduci impaiati spre aducerea aminte a unei democratii salbatice adapostite de negurile Balcanilor. Ceva s-ar fi schimbat inevitabil in PSD. In formula actuala, PSD ar fi ajuns numai vanatai, izbindu-se de toate standardele NATO si, mai ales, ale UE. Democratia lui n-ar fi putut face corp comun cu democratia reala propagata de Occident. In timp ce, in plan secund, Iliescu si Nastase se vor mai duela o vreme pentru amuzamentul prostimii, in prim-plan distractia s-a terminat si PSD-ul ultimilor ani isi strange lucrurile pentru a iesi din scena. Rinoceri cu pielea crapata si mai tinere hiene au inceput marea deplasare catre un alt ecosistem. Pe acesta l-au terminat. Aproape toate jocurile au fost facute si catre singurul scaun de crupier ramas liber se indrepta Ion Iliescu, cel mai batran comunist in putere dupa Fidel Castro. EL Cid Campeador proptit in sa dupa deces ca sa-i puna pe fuga pe maurii ocazionali ai opozitiei. El va alege jucatorii, desi cu mana tremuratoare a lui Nastase. Se va stradui sa caute media ideala dintre Nicolae Vacaroiu si Daciana Sarbu. Chiar daca si-a schimbat de cateva ori firma de la intrare, PSD e ajuns din urma de blestemul neintreruptei sale prezente in fruntea topului celor mai puternice partide din Romania postcomunista: va sari peste prapastie doar daca se va reforma din temelii, iar primenitorul ce va infatisa noul partid pe la curtile Occidentului va fi unul din cei mai versati aparatcici de pe glob. Adica, in rezonabila conservare, mumia purtata pe coclauri la vremuri de restriste si menita sa teleporteze prin fanta urnelor toate iluziile unei democratii in carje.