Daniel UNCU 

Mi-a fost foarte greu sa scriu acest comentariu. Tema lui este legata de moarte si de violenta - cele doua cuvinte la moda in aceste timpuri tulburi. Iar, atunci cand te referi la moarte si violenta totul prinde o dimensiune psihologica profunda, aproape personala. De aceea, nu stiu daca am reusit pe deplin sa ma fac inteles... Este ceva in natura umana care reactioneaza dramatic, visceral, care scapa de sub orice tip de control al logicii, in fata mortii si a violentei. Am fost corespondent de razboi in timpul conflictelor din Transnistria si Iugoslavia, am vazut suficient de multe cadavre, barbati si femei mutilati, copii schiloditi, bucati de creier imbibate in sange, imprastiate pe pamantul mustind a groaza, bucati de trupuri dezmembrate si intrate in descompunere. Si, cu toate acestea, de fiecare data cand ma confrunt cu imaginile mortii, ceva din mine se naruie si se revolta in acelasi timp. Am vazut imaginile cu soldati irakieni torturati, umiliti, dezumanizati. Am citit marturiile publicate de mass-media ale celor care nu au mai putut pastra tacerea. Am vazut imaginile infricosatoare ale decapitarii unui american prins de teroristii Al-Queda. Zilnic, agentiile de stiri, canalele de televiziune, ziarele, posturile de televiziune transmit imagini, publica articole, emit in eter emisiuni despre aceasta schizofrenie cu iz globalizator. Zilnic, suntem martorii tragediei ce parca vrea cu tot dinadinsul sa ne invadeze viata. Din fata micilor ecrane sau a radioului, din linistea caminului unde, dimineata, cafeaua aburinda, felia de toast cu unt si cu miere reprezinta o alta realitate decat cea a razboiului din Irak, suntem tentati sa credem ca ne aflam in siguranta. Dar, acolo, unde barbatii sunt decapitati, femeile violate si, apoi, ucise, copiii maltratati, adevarurile se rezuma la cine pe cine ucide. Atat. Pentru noi, jurnalistii, realitatea razboiului poate aduce dupa sine un premiu de prestigiu, o premiere financiara, o promovare, faima. Pentru oamenii de acolo, din zonele de conflict, nu exista nici premii Pulitzer si nici prime-time ci, doar, cine pe cine ucide. Si, cei care ucid sunt oameni ca si noi, oameni cu vise, cu ambitii, cu teluri, cu dorinte, oameni care pot rade si pot iubi, care se bucura la auzul ganguritului inocent al pruncilor, oameni care se bucura de mirosul florilor si zumzaitul albinelor, oameni ca noi toti. Oameni care ucid! Devine din ce in ce mai greu de pledat in favoarea vreunei parti aflate in aceasta tragedie irakiana. Caci, indiferent cat de impresionati si impresionabili am fi, indiferent cate argumente am aduce de o parte sau de cealalta, indiferent cat de bine si de eficace putem fi manipulati de catre liderii de opinie, finalmente nu facem altceva decat sa devenim partasi la crima numita razboi. Argumentele pro sau contra, exersate dintr-o perspectiva interna conflagratiei, partizana si care sa alimenteze - indiferent de care parte - logica razboiului nu fac altceva decat sa legitimizeze razboiul. Trei mii de americani morti la 11 septembrie, sute de soldati americani ucisi sau raniti in razboiul ce a urmat, mii de irakieni care au avut aceeasi soarta, soldati irakieni maltratati, femei irakiene violate, americani si europeni nevinovati ucisi de plutoane de executie ale teroristilor Al-Queda. Colateral de ei, mii si zeci de mii de vieti iremediabil impactate in mod direct de tragediile personale legate de moartea combatantilor sau a inocentilor. Frica, ura, razbunare, violenta, crima: atributele inceputului de secol XXI. Acesti oameni care ucid, care au fost antrenati sa ucida sau au fost crescuti in spiritul crimei, acesti oameni care ordona crime din linistea birourilor cu aer conditionat sau din austeritatea pesterilor in care se ascund, acesti oameni care in numele unui asa-zis crez ajung asasini, acesti oameni care violeaza si tortureaza, acesti oameni sunt... semenii nostri! Ce blestem primordial face ca rasa umana sa penduleze perpetuu intre agonie si extaz, intre crima abominabila si creatie inaltatoare, intre inocenta si ticalosie? Ma uit la baietelul meu de numai doua luni si jumatate, la fetita mea de opt ani si la sotia mea. Este atata pace si bucurie aici. Avem atat de multe lucruri frumoase de facut impreuna. Avem atat de multe locuri de vizitat impreuna, atat de multe jocuri de jucat impreuna, atatea dimineti de trait impreuna, avem atat de multe provocari de infruntat impreuna si atatea bucurii de savurat impreuna. De undeva, din sufragerie se aud stirile CNN. Alte declaratii belicoase, alte crime, alte... Inchid televizorul. Acesti oameni care ucid nu ne vor fura visele! Acesti oameni care ucid nu ne vor ucide sperantele. Caci, indiferent cate acte teroriste vor macelari oameni nevinovati, indiferent cate decapitari vom viziona in direct, indiferent cate planuri de epurare etnica vor fi puse in aplicare si cate ziduri vor fi construite intre oameni, indiferent cati copii vor fi ucisi si oameni vor fi torturati, ne vom intoarce mereu si mereu catre fundamentul vietii: dragostea. Acesti oameni care ucid vor disparea asa cum au disparut toti asasinii istoriei. Caci, finalmente, istoria este morala. Isi devoreaza singura monstrii.