Cand a aparut prima editie integrala a "Nostalgiei" lui Mircea Cartarescu, tirajul a disparut din librarii ca prin telepatie. A doua editie facea inca furori, si nu numai printre studentii de la Litere. Pentru cititorii lui, Mircea Cartarescu inseamna "Poema chiuvetei", "Corina" si "Fata cu sosete de diamant", "Levantul", "Travesti", "Ruletistul" si "Gemenii". E "Orbitor. Corpul" si "Orbitor. Aripa stanga", "Enciclopedia zmeilor" si reeditarile pe hartie speciala de care nu te poti apropia din cauza preturilor. Insa dincolo de a fi un mare scriitor, Mircea Cartarescu e un om discret cu o constiinta acuta a galimatiasului cultural in care traim. ZIUA: "Nuvela "REM" este un fragment, o mica parte dintr-o opera mult mai complexa, mult mai bine inchegata, "Nostalgia", al carei autor, Mircea Cartarescu a reusit prin tehnici postmoderniste sa evidentieze trairile si problemele omului cotidian. El a imbinat zona reprezentarilor abstracte, speculative cu realul, concretul vietii." Cam asa scriu elevii de liceu despre textele dvs., devenite subiect de manual. Ce credeti ca se-ntampla cu literatura - a dvs. in special - odata lansata pe drumul canonizarii prin scoala? Mircea Cartarescu: Nu prea-mi vine sa cred ca elevii scriu asa despre cartile mele: n-am observat nici o greseala de ortografie in randurile-astea. Nici balbaieli si anacoluturi, care sunt mai putin semnele inculturii cat ale transantei, nemiloasei lipse de interes pe care pustii o arata literaturii. Nu, asa vorbesc profesorii despre carti: inexpresiv si suficient. Ai prefera sa te respinga deschis (cum multi o fac in sinea lor, regretandu-i pe Fanus si pe D.R. Popescu, daca nu chiar pe Titus Popovici) decat sa te imobilizeze in platitudini, si inca neadevarate. "Nostalgia", o carte postmoderna? Doar daca n-ai citit-o poti spune asta. Altfel, nu e rau ca multi colegi ai mei au intrat in manuale: cartile lor au o sansa-n plus sa ajunga la putinii care citesc cu adevarat. Cum se discuta ele acolo e cu totul altceva, dar asta nu-l priveste pe autor. Oricum, elevii sunt total impermeabili la discursul profesoral, inca nesuferit de autoritar si de dogmatic. ZIUA: Postmodernismul a ajuns un fel de balena capabila sa inghita orice, functionand, uneori, ca paratrasnet pentru orice spranceana ridicata in legatura cu un text. Ce mai e postmodernismul astazi, cand si-a pierdut prospetimea, pentru cititorul roman? M.C.: De fapt, balenele nu sunt capabile sa inghita aproape nimic, doar filtreaza apa, retinand planctonul... Cam asa este si postmodernismul: marea cultura este "pasata" prin grilele lui deconstructive. Ramane un piure dezabuzat si laptos, exact cel despre care vorbea sfantul Pavel ("Va hranesc deocamdata cu terci, ca pe copii, pana veti suporta o hrana mai tare"). E un fel de a grabi ruina, oricum inexorabila, a tuturor lucrurilor: oricum monumentele vor fi sfaramate, civilizatiile vor disparea, sensul cuvintelor va fi uitat. Sub veselia iresponsabila a postmodernitatii vom gasi mereu melancolia sfarsitului lumii. Prin asta e ea interesanta, prin dragostea disperata pentru suprafete pieritoare, pe care o-mpartaseste cu alte mari curente europene, manierismul si barocul. Nu sunt un campion al postmodernismului. Ca orice notiune culturala, cuvantul ar trebui folosit in respectul proprietatii termenului, si asa cred ca l-am folosit in cartea mea, unde am discutat o pluralitate de valorizari, pozitive si negative, ale notiunii, dintr-o pluralitate de perspective. Mi-am exprimat acolo nu numai sentimentul ca traim intr-o lume esential postmoderna, ci si rezervele mele personale, de natura morala si religioasa, fata de aceasta lume. Totusi, sunt dintre cei care inclina, contabilizand castigurile si pierderile, spre valorizarea pozitiva a postmodernitatii. Din punctul meu de vedere, omul recent este omul decent (oricat de indecent ar fi sa rezum o disputa la un biet joc de cuvinte), singurul care poate fi numit asa in istorie. ZIUA: De cand stiu ca sunteti un fan al jocurilor pe calculator, ma gandesc ca intr-o alta viata, alta tara ati fi putut fi unul dintre inventatorii lor. Pot fi, in coada asta de mileniu si postmodernism, interschimbabile literatura si jocurile pe computer? M.C.: Ei, pasiunea asta a mea pentru computer games e mai curand o alintare, un fel de act de fronda in fata masivitatii culturii grele, in care cred elitele noastre, si mai ales a oamenilor grei. Vad peste tot in jurul meu oameni care se iau atat de mult in serios ca ganditori, ca scriitori, ca opinion makers, ca zugravi sau ca smenari incat imi vine mereu sa las totul balta (eu, care habar n-am cine sunt si de ce fac umbra pamantului) si sa fug cat mai departe cu putinta. N-am bani sa fug in Tahiti sau in Africa neagra. Fug in carti si-n jocuri pe computer. Jocurile astea au existat, intr-o forma sau alta, intotdeauna, incrucisandu-se cu literatura intr-o tesatura deasa. N-are importanta ca sunt pe computer, ci ca sunt jocuri. Wittgenstein (filozof pe care-am aflat ca nu am voie sa-l inteleg pentru ca e de neinteles) spune ca toate jocurile au un aer de familie. Acelasi aer il au si cu literatura. Toate cartile sunt jocuri si toate jocurile sunt povesti. ZIUA: Ati fost intotdeauna o figura retrasa din spatiul public, pana de curand, cand ati inceput sa aveti atitudini transante fata de ce se-ntampla in cultura si literatura romana (in articolele din Jurnalul National, de exemplu). Ce v-a facut sa va schimbati politica personala dupa atata vreme? M.C.: Am avut mereu opinii transante, doar ca n-am avut unde sa mi le exprim pana acum. Exista in mine (ar fi o copilarie s-o ignor) ceva instabil si violent, care profita din cand in cand de bresele firii mele altfel mai curand neatente. Nu e ceva neaparat rau. Stiu ca datorita "imprevizibilului" meu nimeni n-o sa ma adauge vreodata la gasca lui sau la carul lui triumfal. Parerile mele sunt violent personale. Prefer sa gresesc de unul singur decat sa ma alatur unei greseli masive pe un esichier ideologic impartit intre "ai nostri" si "ai lor". Sunt un om foarte singur si care inca n-a intalnit pe nimeni care sa-i semene. E motivul pentru care nu voi fi niciodata sustinut de vreo institutie sau de vreun grup si pentru care voi pierde fiecare batalie de pe mizerul camp de lupta al maturitatii, unde sperasem ca n-o sa ajung niciodata. Nu-mi fac nici un fel de iluzie in privinta eficientei articolelor mele. Inca nu m-a sunat nimeni care sa-mi spuna ca am avut dreptate sau am gresit in vreunul dintre ele. In definitiv, nu sunt nici politolog, nici sociolog, sunt un amarat de poet, parerea mea nu se pune. Bat si eu apa-n piua, aratand ca o mana de ticalosi se-mbogatesc de pe urma institutiilor noastre culturale (nu mai vorbesc de celelalte), de parca n-ar sti asta toata lumea... in Romania nu poti spune nimic nou, orice-ai scrie. Toti stiu totul si tuturor le convine... Interviu realizat de Iulia POPOVICI